joi, 9 ianuarie 2014

Omul care a dat de Belea.Viață de pisică


Sunt doar o pisică...tembelă...

M-am născut mică și puricoasă, puricii i-am primit moștenire de la mama. Da, mama s-a gândit la toate, n-a vrut să rămân singură nici când voi rămâne singură.
Când m-am născut eram cea mai mică, și colegii de mamă, așa numiții frați, mă dădeau mereu la o parte când era vremea mesei. Nici unul dintre noi n-avea ochi, dar nu conta. Năsucurile noaste rozalii simțeau orice miros, mai ales pe cel al mamei. 
Am crescut nițel, am făcut ochișori. Nu eram cu mult mai mare decât un șnițel, dar nu conta. Capul îmi era greu și lumea se cam învârtea în jurul meu. Opriți vă rog caruselul!
Îi văd pe ceilați cum se plimbă în culcuș.Cea mai mare parte a corpului meu e capul, deci, nu se pune problema să-l pot ține ridicat. Miau-Miau!, miorlăie mama a pagubă când mă vede mereu codașă, în urma celorlați saltimbanci. 
Văd că din ce în ce mai mulți oameni vin în jurul culcușului nostru. Minus un frate, minus o soră, minus altul și minus altul. 
Așa se face că am rămas doar eu, puțin mai mare decât un șnițel, singură lângă alimentara mamei. E momentul meu de glorie, voi mânca pe săturate. Dar numai ce mă apropii de mama și îmi lipesc năsucul cald de burtica ei pufoasă... că simt cum mă ridică o mână. Nu știu ce e o macara, dar dacă aș ști, pot să vă jur că m-am simțit prinsă de una. 
Mama a mirolăit iar a pagubă când m-a văzut luată de lângă ea: Miau-miau! Acum sigur toți motanii cartierului vor umbla iar după ea.Se va bucura liniștiă de compania lor știind că nu mai are alte bucățele de șnițel pufoase de hrănit. Mă mir că m-a luat careva și pe mine. Sunt mică și destul de pricăjită. Cum mama n-a avut pedigree, nici eu n-am în palmares un arbore genealogic demn de notat.
Am ajuns într-un apartament. Mmm, pernuța pe care stau e moale și mult mai pufoasă decât mine. Dar încep să-mi chiorăie mațele.Odată cu ele încep și eu un smiorcăit sfâșietor, o amestecătură între un instrument prost acordat și un instrumentist stângaci. Sper că în felul acesta mama va veni la mine cu alimentara ei. Tot ce primesc în schimb e un biberon... 
Când mațele tale fac mai mare gălăgie decât tine, e bun și ăsta. Și în biberon e tot lăptic.Mmmm! 
Zilele trec, iar eu sunt din ce în ce mai mare, mai lungă și mai lată. Zbor toată ziua prin încăpere și uneori fac și pagube.
În câteva săptămâni, nu mai puțin de patru bibelouri, două vaze, trei rame foto și un ceas și-au găsit sfârșitul sub atenta mea supraveghere de la înălțimea etajerelor.
Probabil că de asta toți ai casei mă strigă Belea când e vremea mesei... sau cine știe ce o fi însemnând "belea" în limba română. 
Acum sunt mare. Am devenit o domniță respectată. Pentru că mă respect dorm mare parte din zi, prostii încă mai fac. Gheruțele mele au nevoie de manichiură sau poate pedichiură. Cum încă nu mi se oferă astfel de servicii, mă descurc cum pot. Ba cu un fotoliu, o canapea, o perdea, un covor. 
-Beleaaaa, Beleaaaa! Aud vocea Omului din cealaltă cameră.
Merg încet și sigur, pășesc curioasă în cameră. Nu vreau să-mi enervez mai tare stăpânul. 
-Belea, mobila, perdelele, covorul! Ești incorigibilă!
Iar folosește cuvinte mari. Omul ăsta e tot mai singuratic pe zi ce trece. Citește mult, Doamna l-a părăsit (se zvonește că din cauza mea)...bonus, într-o zi va fi capturat în una din cărțilea alea. 
Mă simt iar luată pe sus cu macaraua. Ia o carte din bibliotecă, se așează pe fotoliu. Eu mă ghemuiesc frumos pe brațul fotoliului și torc liniștită.
-Mă bucur atât de mult că am dat de Belea! își zice Omul calm, jucându-se în blana mea pufoasă.
-GrrRRrrrrRrrrRRRrrrr, îi dau răspuns, torcând aproape adormită.
Și uite așa trec zilele. Omul cu nasul în cărți, eu moțăindu-i alături. Amândoi suntem fericiți.
Îi sunt  recunoscătoare că m-a scăpat de puriciii moștenire de la mama.
Iubiți pisicile, oameni buni, că noi tare vă iubim.
Sper să dați și voi de beleaua voastră într-o zi! 
Cu drag,
Belea -pisica buclucașă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Adaugă un comentariu. Nu uita de bunul simț ;)