Atunci și acum

Este târziu iar ochii mei rămân încă deschiși.  Prin roleta din geam pătrund câteva raze de la iluminatul public. Mâinile mele par plictisite în așternut. Lovite de lumina portocalie a becului din stradă, par a fi cu un contur ușor amorf. Par cam scheletice acum cu toate că în realitate mâinile mele sunt ușor durdulii, iar degetele un pic groase.  În semi-întuneric ele-mi capătă eleganța unor degete de pianistă. M-am resemnat, eu n-am știut să cânt vreodată la pian, iar aparența degetelor elegante a plecat odată cu primele clipiri în nopate. Nu mă plâng, când ridic un picior de sub plapumă pare de dansatoare. Dansatoare ce și-a ratat tangoul pentru că și-a rupt un toc. Floarea roșie din păr s-a ofilit iar rochia strânsă pe corp îi evidențiază șoldurile. Dansatoarea așteaptă, nu știu exact ce, pentru că îmi duc piciorul la loc sub plapumă. Clipesc de trei ori și intuiesc că este ora două. Două ore visate cu ochii deschiși în noapte. Am fost pianistă și dansa...

Mi-am ros coatele pe bănci și sufletul în tăcere. Taci și ascultă e motto-ul care ne conduce. Cât de mult pot să tac când în mine e gălăgie? Cât de mult pot să tac? Noroc că scrisul nu scoate sunete, nu face zgomot dacă nu e citit. Noroc că băncile nu se mai plâng. S-au văietat în anii de școală sub greutatea noastră...acum se vaietă sub greutatea altora. Timpul trece fulgerător, ca dragostea... Dragostea nu mă mai iubește. Probabil că lipsa ei e un semn, ori eu am uitat să o mai iubesc. Timpul, dragostea și scrisul nu se pot măsura, se pot doar simți. Câte simți și ai de spus și toate rămân ascunse. Sufletul e o cămară bine ferecată, din când în când o rază de iubire răzbate subtil printre gratii, dar se retrage repede ca și cum n-ar fi fost. Așa e în cămara din sufletul meu. Dar tot acolo, în liniștea zgomotoasă eu stau întinsă pe o sofa și citesc, poate scriu. Citesc ce au scris alții, citesc ce vor scrie, citesc zâmbete, citesc amintiri, citesc doruri și iubiri. Încăperea...

Sunt o nostalgică incurabilă... nu plâng la filme dar pot să plâng la filmele care îmi trezesc amintiri din copilărie. Sunt o nostalgică incurabilă chiar dacă sunt tânără și încă e vremea mea. Deja sunt nostalgică pentru cei optzeci de ani pe care nu i-am trăit încă, dar mă rog să-i apuc și să le spun generațiilor următoare că pe vremea mea a fost bine. Mă rog să le pot oferi și lor ceva la fel de valoros cum mi-au oferit și mie bunicii și bătrâniii, să le pot oferi măcar amintiri.  Sper să le pot lăsa ceva valoros, ceva în scris care să rămână peste generații și să-i bucure pe cei mici și pe cei mari deopotrivă. Sunt de părere că nostalgia e un indiciu al maturității, sper că e aşa! 

... nesimțita din tramvai Uneori sunt nesmițită fără să vreau și îmi cer scuze. Alteori aș vrea să fiu nesimțită și nu prea îmi iese. Babacii din tramvai, de exemplu... mereu dau peste oameni la vârsta a treia, enervanți care au impresia că totul li se cuvine când se cațără în mijlocul de transport, prin totul să înțelegem că și scaunul pe care stau eu. Hey moșnege sau băbuță, keep the distance , îmi zic în gând, abia m-am așezat și eu pe scaunul ăsta și ai pretenția să ți-l cedez?  Dar nu și nu, cumătrul sau cumătra cu baston și desagă, cu piața făcută, se plasează lângă scaunul meu și stă, și stă, și iar stă. Eu îmi întorc cumințică ochii pe geam, mă afund în scaun, dar îl simt în spatele meu, îl aud ce și cum gândește: a dracu' fătuca asta, nu m-ar lăsa să mă așez, mare nesimțiți mai sunt copiii ăștia ... gândurile lui sunt impregnate de idei de genul. Și mă roade sentimentul, mă devorează pe dinăuntru și mă face să mă simt ultima nesimțită de pe lume. Asta pentru si...