Atunci și acum

"Astăzi, mai mult ca niciodată, viața trebuie să fie caracterizată de o Responsabilitate Universală, nu doar una de la Națiune la Națiune și de la om la om,  ci și de una de la om la toate formele de viață."- Dalai Lama De fapt n-am plâns după pisică, dar m-am întristat prea tare. Mieunăturile ei îmi creau o stare neplăcută. Una care mă ducea undeva în zona depresiei. O depresie care m-a transformat într-o pisicuță părăsită în vârstă de câteva săptămâni... Și pisicuța povestește: Lumea asta de beton e urâtă, plină de zgomote și gri. Oamenii nu sunt oameni, după cum am observat, sunt mai degrabă niște creaturi bipede care se gândesc doar la propriile dorințe, la propriile  nevoi și nimic mai mult. Ei nu prea se mai interesează de soarta celor neputincioși... de soarta celor care au mare nevoie de ajutor. De ce ar face asta? Ajutorul acordat unor animale de pe stradă nu e recompensat cu bani în această viață. Dar sigur e răsplătit în Rai!   Nu știu cum se ...

Am aproape șaisprezece ani și tot de atâta timp  veghez lumea cu o expresie imobilă și dezinteresată. Îmi place să analizez tot din jur, chiar dacă îmi lipsește entuziasmul de pe chip. Cunosc foarte bine oamenii, am avut timp destul să-i observ, mai ales pe cei mici. Mă pot lăuda cu performanța de a fi ajutat pe cineva să crească mare. Nu știu cât a fost meritul meu în asta, dar mă simt și eu parte a unei echipe extraordinare și colorate. Ne-am cunoscut în piață, ea, fetiță pe atunci, era cu părinții în căutarea unei prietene. Nu știu de ce, dar m-a ales taman pe mine. Probabil au atras-o gingășia mea, rochița crem, bonețica sau botoșeii mei... ori, cine știe, poate și mama ei a avut anumite contribuții. Erau una mai bucuroasă ca alta. Vânzătorul m-a pus în brațele fetiței și în scurt timp am fost vârâtă într-o pungă de care m-am murdărit. Am ajuns în sfârșit acasă, cam înngerită pe degete, dar cu mari speranțe în suflet. Aici aveam să locuiesc o bună bucată timp, în ca...

Sunt doar o pisică...tembelă... M-am născut mică și puricoasă, puricii i-am primit moștenire de la mama. Da, mama s-a gândit la toate, n-a vrut să rămân singură nici când voi rămâne singură. Când m-am născut eram cea mai mică, și colegii de mamă, așa numiții frați, mă dădeau mereu la o parte când era vremea mesei. Nici unul dintre noi n-avea ochi, dar nu conta. Năsucurile noaste rozalii simțeau orice miros, mai ales pe cel al mamei.  Am crescut nițel, am făcut ochișori. Nu eram cu mult mai mare decât un șnițel, dar nu conta. Capul îmi era greu și lumea se cam învârtea în jurul meu. Opriți vă rog caruselul! Îi văd pe ceilați cum se plimbă în culcuș.Cea mai mare parte a corpului meu e capul, deci, nu se pune problema să-l pot ține ridicat. Miau-Miau! , miorlăie mama a pagubă când mă vede mereu codașă, în urma celorlați saltimbanci.  Văd că din ce în ce mai mulți oameni vin în jurul culcușului nostru. Minus un frate, minus o soră, minus altul și minus altul. ...

Revoltă-te, că poți Ai voie să te revolți, e dreptul tău, nu te oprește nimeni. Dar ce rezolvi doar revoltându-te?! Strigă dacă poți, ești doar un individ, strigătul tău e subțirel pe lângă forfota orașului și nu rezolvi nimic. Dacă-ți susții cauza convinge-i și pe ceilalți că merită. Ca singur individ ești neputincios în lumea aceasta haotică, dar ca grup puteți duce munții în spinare. Un om valoreaza puțin în ochii unei mari mulțimi, ca o furnică într-un mușuroi de mii de indivizi... dar pentru apropiații ei furnicuța e totul când dispare. La fel e și un individ pentru cei dragi. Dreptate și egalitate? Basme. Cum să fiu eu egal cu o persoană publică? Cum să am eu dreptul de a supraviețui în fața unui mare actor, politician sau bogătaș? Pe mine nu mă cunoaște nimeni...bine mă cunosc câțiva, dar aș putea număra persoanele care țin cu adevărat la mine  pe degetele de la două mâini (exagerez). Te numeri printre ele? Mă îndoiesc...nu mă cunoști. Cum aș putea urca ...

Se spune că o pasăre e la fel de nefericită într-o colivie de aur, cum e și în una de fier.  Am cunoscut două păsărele , băiețel și fetiță, care au trăit în una, colivia lor nu era de aur,era verde, iar  ele păreau mulțumite. Își petreceau zilele mâncând semințele lor preferate, savurând salate și biscuiți.Cântau de cum răsărea soarele, ciripeau și admirau zborul păsărilor libere.   Erau deja obișnuite cu acestă rutină, din când în când oamenii veneau și le admirau, vorbeau cu ele.Cele două păsărele se uitau cu interes la oamenii lor, îi ascultau și uneori răspundeau printr-un ciripit scurt și o privire   de mărgică aruncată pe furiș.   Cele două păsărele erau iubite, în fiecare dimineață primeau apă și mâncare proaspătă. Erau foarte bucuroase. -Uite ce frumos zboară suratele noastre, zise fetița într-o zi după micul dejun pe când erau în curte. -Mda... răspunse băiețelul somnoros și înfoiat în pene. -Mi-ar plăcea să zbor cu ele, dar nu pot de colivie...