marți, 2 februarie 2016

Profesorul și menajera - Yōko Ogawa


Profesorul și menajera nu e ceea ce pare, când am dat de ea, de carte, pe raftul din Biblioteca Județeană am crezut inițial că este un altfel de poveste, am estimat greșit.
Profesorul și menajera este o carte plină de calcule matematice, am această datorie, de a vă aduce la cunoștință că veți vedea plusuri, minusuri, numere prime, numere pare, numere prietene și fracții între paginile romanului.

De la  Yōko Ogawa eu am mai citit Hotel Iris, o carte diametral opusă față de cea pe care o prezint aici. Puteți citi recenzia Hotel Iris pe care am scris-o pentru Goodread.ro.

Oricum, cartea aceasta este departe de-a fi una senzuală, chiar dacă inițial am crezut că așa va fi, titlul m-a indus în eroare, o gravă eroare, care pe oamenii mai rezevați îi poate face să piardă o lectură de-a dreptul relaxantă și simpatică.

Tânăra mamă singură, menajera de treizeci de ani, este repartizată de agenția pentru care lucrează la un nou client. I se dă adresa și merge să-și cunoască noul șef. Acolo se întâlnește în primă fază cu o văduvă care îi spune pentru cine va lucra: un profesor de aproximativ șaizeci de ani a cărui memorie ține doar optzeci de minute.

Acesta este startul unei adevărate prietenii, între menajeră și Profesor, iar mai apoi și Radical, fiul menajerei.

Radical este adus de mama lui la casa Profesorului la insistențele celui din urmă. Bătrânul îi dă porecla de Radical copilului de zece ani, pentru ca mai apoi cei doi să lege o prietenie sinceră și lipsită de interese, întregită de pasiunea pentru baseball.

Tipic scriitoarei Yōko Ogawa este faptul că numele personajelor nu contează chiar deloc, putem plasa acțiunea chiar și în Statele Unite, pentru că pe tot parcusrul cărții, personajul narator se referă la celelalte personaje ca fiin Profesorul, Radical sau văduva.

Personal, prin această carte, am realizat că matematica poate fi și frumoasă datorită patosului cu care Profesorul se dedică ei, dar și mulțumită intensității cu care menajera și Radica încearcă să-l ajute și să-l înțeleagă pe profesor prin intermediul cifrelor și calculelor pe care acesta le propune.
Mie, povestea Profesorului mi-a stârnit compasiunea, iar răbdarea cu care menajera îl copleșește când îi repetă zilnic că ea e noua menajeră, iar memoria lui este de scurtă durată este impresionantă.

Mi-a plăcut foarte mult cartea și sunt îndrăgostită de stilul scriitoricesc al lui Yōko Ogawa, m-am reîndrăgostit de el datorită acestei cărți și mi-am dat seama câtă liniște sufletească pot insufla cărțile cu adevărat frumoase.

O recomand cu toată căldura cititorilor interesați de frumusețea unei adevărate prietenii ce se leagă între oameni de vârste și categorii sociale diferite, care, în primă fază par a nu avea nimic în comun.

Despre autoare



Romanciera, autoare a numeroase volume de proza scurta si eseista, recompensata cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusa in peste 20 de limbi, Yoko Ogawa este mai cu seama cunoscuta datorita romanului Profesorul si menajera, ecranizat in 2006 de regizorul Takashi Koizumi.


joi, 28 ianuarie 2016

Despre dragoste și umbră - Isabel Allende


A venit timpul să vă mai povestesc despre o carte bună, una dintre captivantele cărți ale autoarei sud-americane Isabel Allende.

La fel ca restul romanelor ei, și Despre dragoste și umbră este un amalgam cuprinzător de evenimente politice, ușor mistice, de personaje fascinante ilustrate în bine-cunoscutul stil literar al lui Allende.

Cartea urmărește activitatea jurnalistei Irene Beltrán și a colegului său, fotograful  Francisco Leal în deslușirea misterului legat de mistica de cinsprezece ani: Evangelina Ranquileo.


Desigur, după cum suntem obișnuiți, cartea este mult mai complexă de-atât, pe lângă firul principal se țes alte zeci de firuri narative, aflăm alte zeci de povești mai triste sau mai fericite, de dragoste sau de război, toate conturate subtil pe fondul conducerii totalitare din Chile.

Pe lângă acestea, acțiunea se axează elegant și pe povestea de dragoste ce se țese între Irene și Francisco, chiar dacă voluptoasa tânără este logodită cu un militar.

"Dacă nu te îndrăgostești, poți ajunge departe, i-a mai spus femeia (...)" 

Să mai amintesc și de Evangelina Ranquileo,  ce se trage dintr-o familie numeroasă și iși duce traiul într-un sătuc uitat de lume? Viața ei este perturbată de apariția unor crize, ce par a fi epileptice, conturate de fenomene supra-naturale care sperie întregul sătuc.

Irene se încăpățânează să deslușească misterul acestor crize, dar lucrurile se complică mai tare odată cu disăpariția fetei.

"Și-acum spune-mi de ce ești tristă.
Pentru că până acum am trăit ca-ntr-un vis și teamă-mi-e că încep să mă trezesc."

Acțiunea este și în acest roman foarte alertă, puțin telenovelistică, dar captivantă. Pe măsură ce citeam îmi doream să aflu ce s-a întâmplat cu Evangelina, unde a dispărut, mă întrebam și cum va continua povestea de dragoste dintre Irene și Francisco.

Pot să spun că răsturnările de situație nu lipsesc.

Mi-a plăcut cartea, chiar dacă la un momentdat am abandonat-o, dar a început sesiunea și ce poate fi mai grozav în sesiune decât un roman? Nimic. Exact, asta este și părerea mea.

Puteți comanda Despre dragoste și umbră de la librăria online Libris.  De asemenea, tot la ei mai găsiți cărți în limba îngleză, dar și cea mai bogată gamă de cărți online.
p.s Libris oferă transport gratuit oriunde în țară.

marți, 26 ianuarie 2016

nota pentru mine însămi - îmbrățișează îndelung și cuprinzător



Am nevoie de un pretext ca să scriu ceea ce urmează, dar mă gândesc că e bine ca vorbele să rămână scrise oricum, pentru că așa se propagă și ajung acolo unde trebuie. N-am pretext, am doar text...


Iubește sincer și timid. Începe de jos, cu puțin câte puțin.
Îmbrățișează îndelung, sincer, degajat și cuprinzător ca un copil.
Nu-ți pune speranțe mari în ce va urma, dar nu lăsa nici pe mâine afecțiune pe care o poți oferi azi...
(Asta e ce aș vrea să-i spun eu, înțeleapta de azi, prostuței care voi fi, probabil, mâine.)
Învăț asta simplu, timid și acordând timp
Învăț să iubesc de la copiii care mă înconjoară
De la prietenii mei,
de la cățelul care se gudură cu tot pământul odată de fericire când mă zărește,
de la papagalul care își întinde aripile și chiuie de bucurie când mă vede trează dis-de-dimineață.

Asta e lumea care mă înconjoară și ființele care se bucură să mă vadă și pentru care mă bucur până la absolut și înapoi.
Fiecare om, fiecare animal și fiecare carte citită au fost o pildă pentru mine.
Fiecare îmbrățișare un balsam
Fiecare gând bun.. o mângâiere.
Vreau să îmbrățișez îndelung, sincer, degajat, cuprinzător și din toată inima!

duminică, 10 ianuarie 2016

cupolă spre cer




Frig e acolo, Floare? îi zice nenea de la lumânări femeii înfofolite până în dinți, cu cârpă pe cap și fuste negre, lungi. Spun cârpă pentru că așa îi zice și bunica mea baticului: leagă-mi cârpa pe după ureche, Biuța mea!
Tanti Floare, obișnuită cu ironia lui nenea, răspunde degajată că un pic bate vântul afară unde țin agehasma mare și se aprind lumânările.
O văd plecând la fel de relaxată spre altar, ea curăță cam tot ce murdăresc alții prin lăcaș.
Biserica e inundată de semi-obscuritate, deși e duminica la prânz, e timpul dintre slujbe, așa că cei care vin fie sunt simpli vizitatori.Fie le-a fost dor să-și mai împărtășească grijile cu cei mai buni ascultători: sfinții din icoane.
Îi văd venind, îi văd plecând. Femei vârstnice cu speranță în suflet se roagă pentru cine știe ce copil plecat, cupluri, căsătoriți sau părinți și copii ... toți vin și pleacă, dar lasă în urmă gânduri, doruri și speranțe.
Mulți spun că la biserică e cel mai frumos când e gol. Au dreptate în parte, dar eu spun că la biserică e divin și în timpul slujbei, asta dacă ai răbdare să o asculți și să o pricepi. Pofta vine mâncând, răbdarea se antrenează încercând și stând și ascultând, chiar dacă în timpul ăsta îți mai fuge mintea și la ale tale. Dar nu e nicio problemă că-ți fuge mintea și la ale tale în biserică, pentru că în timpul slujbei, și nu numai, cupola bisericii nu există. Cupola aceea decorată cu sfinți este o cale alungită spre Cer, iar mintea ta este și ea în comuniune cu Cerul, de vreme ce te afli acolo pentru că vrei asta.
Eu asta simt. Și mai cred că nu e nicio problemă dacă nu mergi acolo duminică de duminică (nici eu nu merg). Nu cred că ar trebui să te ia cineva la rost că nu mergi, dar sunt sigură că ar trebui să se bucure când te vede acolo.

Zidurile și sfinții de pe pereți sunt martori muți ai durerilor și bucuriilor noastre, pentru că la biserică ajungi când te căsătorești (în general), la biserică ajungi când îți botezi copilul (dacă simți și vrei să faci asta), și tot la biserică ai ajuns când ai fost tu  botezat (asta n-a depins de tine, ce-i drept). Dar în mod sigur, ajungi la biserică și cu anumite gânduri în suflet, când nu mai știi cui să te adresezi... o rugăciune nu strică niciodată.

Cum în Cer nu există un magician sau un spiriduș care să îndeplinească dorințe cât ai pocni din degete, poate rugăciunea nu va avea repercursiuni imediate, dar știind că au fost enunțate, rotunjite și livrate, rugăciunile sigur te vor face să te simți mai bine. Și prin livrate, spun făcute din suflet, personal și nu mâzgălite pe o fițuică și date doar drept pomelnic.

Pentru că prin cupola aceea rotunjită (dar și prin orice tavan de locuință sau alte locuri), gândurile, speranțele și visele noastre zboară acolo unde trebuie să ajungă. Și odată ajunse acolo, sunt puse să rodească și să se întoarcă spre noi cu ceea ce ne dorim... poate nu imediat, dar cu perseverență odată vom reuși..
..și din fiecare rană a noastră... se va naște o cădelniță spre cer... pentru că acea cupolă a gândurilor noastre e mereu deschisă odată ce hotărâm că suntem receptivi și buni.
Vă doresc să vă fie viața precum vă e sufletul, și știind că cei care citesc ce scriu eu aici sunt suflete frumoase, sunt sigură că așa vă va fi și viața! 

marți, 5 ianuarie 2016

Siddhartha - Hermann Hesse


Siddhartha a fost ultima carte pe care am citit-o în 2015, sunt foarte încântată de lectură și mă bucur că am avut șansa de a petrece o parte din vacanța de iarnă într-o companie plăcută.

Mă tot mir de ce n-am citi mai devreme Siddhartha, odată cu Călătoria spre Soare-Răsare, cartea zăcea în bibliotecă de prin 2012, iar la finele lunii decembrie mi-am zis că e momentul propice pentru o călătorie prin India brahmanilor și a samanilor.

Despre autor

Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

Despre carte



Romanul Siddhartha a fost publicat în anul 1922. Cartea urmărește drumul pe care Siddhartha îl parcurge din copilărie până la maturitate în procesul descoperirii de sine.
Născut într-o familie de brahmani, tânărul se dezlipește de familie și satul natal pentru a deveni șaman. Pe parcursul călătoriei întâlnește  oameni din diferite categorii  (samani, comercianți, pustnici etc), care îl vor ghida în viață și datorită cărora bărbatul își găsește drumul
Specifică oricărui tânăr este nemulțumirea cu prezentul, nemulțumirea legată de ceea ce a ajuns până în acel moment și dorința de a se descoperi pe sine.


"Și despre nici un alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine" 

Temele centrale ale cărții sunt descoperirea sinelui, iluminarea spirituală, relația tată-fiu, relația învățător-învățăcel, dar și dragostea.




Primele 20-30 de pagini ale cărții sunt puțin plictisitoare, dar dacă ești perseverent și treci de ele ajungi să descoperi miezul și esența cărții, sinceritatea și senzualitatea ei.

Mi-a plăcut mult și o recomand cu drag tuturor celor interesați de cultura indiană, celor interesați de sine și descoperirea lui, dar și romanticilor.

"Un om sau o fiinţă nu este niciodată în întregime Sansara (1) sau în întregime Nirvana (2), omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos."

 (1) Samsara sau saṃsāra (sanscrită: संसार) este  ciclul de reîncarnări sau renașteri din hinduism, budism, jainism, sikhism și alte religii înrudite cu acestea.
(2) Nirvana este starea supremă în budism și jainism, stare care încheie șirul reîncarnărilor. Nirvana este eternitatea, inexistența, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare. Nirvana este în afara oricărei posibilități de reprezentare mentală.

joi, 31 decembrie 2015

retrospectivă 2015




Iată că am ajuns și ultima zi a anul 2015. Când a fugit și unde s-a dus?
Pentru mine a fost un an plin de tot felul de evenimente mai mult sau mai puțin plăcute, dar realizez că m-au ajutat să cresc. Creșterea asta vine treptat, uneori puțin forțat și cu toate acestea, tot creștere se numește. Tot ce trăiești rămâne parte din  tine, nu?

Pentru că e final de an și pentru că am pus și în 2015 mâna pe câteva cărți care mi-au lăsat urme, vreau să subliniez în următoarea listă (ordinea e neimportantă) câteva cărți pe care merită să le luați în considerare în 2016.



Fapt real, povestea Aniței. Cu câtă candoare și luciditate scrie această femeie de la țară cu foarte puțină școală despre viața ei și perioada petrecută cât a fost deportată în Siberia.
Pur și simplu... o bucată din istorie între niște coperte. 





Presa poate cauza mult rău odată ce ai ajuns în atenția ei. Cartea o urmărește pe Katharina Blum, care la 27 de ani ajunge în atenția mass mediei pentru o presupusă complicitate față de un individ căutat de poliție.
Accentul cărții nu este pus pe vinovăția sau nevinovăția Katharinei Blum din momentul dispariției iubitului  căutat de poliție. Este pus pe modul în care imaginea Katharinei este distorsionată de  jurnaliști.



Unde mergem, tati? - Jean-Louis Fournier


 Cât haz de necaz poți să faci când viața ta este marcată definitiv de existența unor persoane cu handicap în familie? Veți rămâne surprinși de umorul lui Fournier.



Înainte să adorm - S.J. Watson

Un scenariu simplu, demn de un film de Hollywood, exact, unul foarte comercial dar cu o priză excelentă la public. Și pe mine m-a captivat. Da.
Avem o soție cu memorie pierdută, un soț care se sacrifică pentru binele ei. Sau așa pare.



Hotel Iris - Yōko Ogawa

Recenzia aceasta am scris-o pentru Goodread.ro. Cuprinsul cărții este unul senzual, cu imagini vizuale extraordinar creionate. Puțin cam prea condimentat conținutul pentru pudica din mine.


O să vină și primăvara, Bandini - John Fante

O familie de imigranți modestă, o viață prea puțin prosperă... și toți așteptăm primăvara.



Alchimistul - Paulo Coelho

Știu că l-am citit târziu pe Alchimistul și chiar dacă n-a lăsat urme foarte adânci, tot mi-au rămas câteva idei în cap din cartea aceasta. E ceva legat de legenda personală și descoperirea sinelui, Santiago, tânărul păstor, știe cel mai bine.



Mecanica inimii - Mathias Malzieu


De la această lectură mi-a fugit instant mintea la Micul prinț. Dar tot mă gândesc că această carte are dreptate, mecanica inimii nu ne ascultă, mecanica nu ne întreabă dacă inima va rezista primelor senzații de dragoste. Micul Jack știe foarte bine despre ce vorbesc, faceți cunoștință cu el. :)


Mai sunt și altele, dar deja scrisul face zgomot, așa că vă las aici tot raftul meu, unde puteți accesa lecturile de peste ani.


Vă doresc un 2016 prosper și plin de fericire! :)

luni, 14 decembrie 2015

suflet în război, suflet în rugăciune

Scrie din greu și clar despre ce doare.



Când am început am fost nebună...am început dintr-o nebunie. Mi-am zis: ce se poate întâmpla rău? N-o să mă afecteze cu nimic, doar sunt puternică, nu? Nu e ca și cum aș pune suflet... dar apoi am realizat că eu pun mereu suflet. În absolut orice orice: în muncă, în război, în artă, în scris,în rugăciune, chiar și când scot farfuria cu supă din cuptorul cu microunde. Nu pot să fac ceva care să nu mă afecteze în primul rând emoțional pentru că așa sunt eu, pun suflet.
Dar mă bucur că am trecu și prin asta, pentru că am aflat că sufletul meu e mai viu ca oricând, chiar și atunci când pare adormit.
Dar scrisul a fost mereu o eliberare, chiar și în cazul unui eșec.. scrisul, cititul și somnul.

duminică, 13 decembrie 2015

Și caii se împușcă, nu-i așa? - Horace McCoy


Eu, sinceră să fiu, realizez că nu prea îmi plac marile scrieri din opera autorilor americani. Nu știu de ce, au un stil dur, franc, fără  figuri de stil, ba chiar îmi vine să cataloghez modul lor de a scrie drept inexpresiv.
Mie îmi plac culorile, chiar și în scriere, îmi plac figurile de stil și pasajele care dau de gândit, mai mult decât faptul că spun povestea în sine.
Și caii se împușcă, nu-i așa? până la urmă prezintă aceeași perioadă istorică a Americii cu cea prezentată în Fructele mâniei.
Horace McCoy a fost un autor american, a trăit în perioada 1897 –  1955. Scrierile sale au făcut furori în perioada Marii crize economice din anii 1930.

***

Acțiunea cărții îi are în centru pe Robert Syverten și pe Gloria Beatty, doi tineri afectați de criza economică ce visează la o îmbogățire rapidă.
Ce doi se înscriu într-un maraton de dans a cărui premiu ar urma să-i scoată din impasul financiar. Planurile inițiale sunt mult schimbate pe parcursul a celor câteva sute de ore pe care perechea îl petrece dansând.
Poate mai important decât firul narativ al cărții este motivul pentru care Robert și Gloria iau parte la maratonul de dans.
Acțiunea cărții este situată undeva prin anii 1930, desigur în Statele Unite ale Americii. Perioada acelor ani este cunoscută drept Marea criză economică, caracterizată printr-o rată crescută de șomaj și creșterea inflației. 
Pentru a face față acestor probleme, industria divertismentului din Statele Unite inventează tot felul de miș-mașuri ca: mini-vedete de genul lui Shirley Temple și a altor copii-stea, ori maratoane de dans. Toate acestea pentru a distrage atenția populației de la problemele financiare cu care se confrunta țara. Un fel de frecție la piciorul de lemn, ca să spun așa.
Am fost oarecum șocată să aflu că povestea din Și caii se împușcă, nu-i așa? (They Shoot Horses, Don't They?) are la bază fapte reale. Mă gândeam, de ce oare ar vrea cineva să facă parte dintr-un show în care ești pus să dansezi până la epuizare? Răspunsul mi l-am dat singură: din cauza disperării. Cel puțin participanții la astfel de maratoane se înscriau pentru a câștiga banii oferiți ca premiu.

Acum îmi pun altă întrebare. De ce nu învățăm niciodată nimic? Și acum se crează frenezii când vine vorba de show-uri televizate. Ajunge să deschizi televizorul și vezi câtă disperare există și acum... disperare după atenție, se pare.

Finalul maratonului la care iau parte Robert și Gloria este tragic, dar Robert îi face Gloriei un serviciu până la urmă. Cu toate acestea, cartea mi-a lăsat un gust amar și mă face să îmi pun întrebări. În concluzie, am rămas cu ceva în urma ei, deci timpul petrecut citind-o nu a fost deloc irosit. 
Cartea e ușoară, de citit într-o dupăamiază,  o recomand!