miercuri, 20 mai 2015

Povestea unei fete și a unui pian cu coadă - Elena Bociorișvili


Povestea unei fete și a unui pian cu coadă este relativ simplă.  Faina are șaisprezece ani și dorește să se căsătorească. Se logodește cu primul băiat care o cere, ca apoi să realizeze că poate n-a făcut cea mai înțeleaptă alegere, de vreme ce vine și altul să o ceară de la tatăl său.
Toate cunoștințele o alintă Fafocika, dar cu un F din acela răsuflat, un fel de Pfafocika.
Asta este una dintre dramele tinerei, numele și faptul că mult-visata sa căsătorie se tot amână din cauza unor evenimente neplăcute și spontane care au loc în familia ei.
Trăiește într-o lume relativ mică, fiecare membru al familiei sale are o poveste ciudată.
Pianul cu coadă, în schimb, este martor tăcut la tot ce se întâmplă în apartamentul familiei.
Pianul, martorul tăcut, instrumentul la care nimeni n-a cântat vreodată după ce a fost adus în apartament. Cu toate acestea, viața Fafocikăi este într-un fel legată de pian, lângă el se strânge familia cu ocazia diferitelor evenimente. Sprijinită de pian, Fafocika este sedusă pentru prima dată.
Ce se întâmplă după, rămâne să aflați chiar voi.
Recenzia estr foarte scurtă pentru că și cartea este la fel. Dar este o lectură interesantă.

****

Ce mai faceți voi? Mâine la mine acasă e de trei ori sărbătoare!
Înălâarea Domnului, Sfinâii Constantin și Elena și ziua mea de naștere!!! Yey me!

Apropo, La mulți ani tuturor celor care poartă numele de Constantin, Elena sau derivateeee!!!! (Inclusiv mie, că-s și Elena, pe lângă că-i ziua mea!)
Cum merge școala? Cum vine Bacul sau sesiunea? Merg toate?
Baftă să aveți în toate!!!

sâmbătă, 9 mai 2015

Pledoarie amintirilor din vremuri de calm și bine - la bunici



E florar deja. Da, luna florilor, un aprilie mai cald, un aprilie mai verde, un aprilie mai calm.
Temperaturile s-au ridicat. Cineva spune că din luna mai poți deja să dormi afară, asta dacă este îndeajuns de cald. Zicea că în lunile care nu au litera "r" se poate dormi afară, în general, fără să riști să răcești.
Iubesc vremea caldă, la fel cum iubesc oamenii calzi, sinceri și glumeți.
Ultimele trei adjective descriu perfect oamenii de la țară, mai ales bunicii.

Bunicii te învață multe lucruri, fără să vrea neapărat.
Am învățat de la ai mei că mâncarea e mai bună după ce ai muncit toată ziua pe afară, că pisicul și cățelul îți pot fi tovarăși incredibili, mai ales la golit farfuria.

Tot ei m-au învățat, treptat, să deosebesc nucul de dud. Dudelor li se zice la noi fragi, fructele sunt foarte asemănătoare și dacă sunt coapte bine și te murdărești de sucul lor rămâi bine pătat pe mâni.
La fel se întâmplă și cu nucile, dacă spargi coaja verde cu un bolovan, sucul ce iese te pătează pe mâni, și cu mâinile murdare poți să le dovedești părinților, când vin să te ia acasă, că ai fost intr-adevăr harnic.
Bunicii, dragii de ei, oricum vor zice că ești cumințenia de pe lume, că ai hrănit găinile așa cum ți-au cerut și, mai important, nu ți-a fost teamă de gâscan când ai adunat gâștele de pe uliță. Când tu de fapt ai ales să te plimbi pe imaș cu cățelul și ai reușit să zburătăcești cam tot ce are pene și aripi de prin curte în timp ce căutai ouăle prin cuibarele din fân.
Și să nu mai spun de momentul acela riscant când vin vacile, iar eu, ca și copil mă ascundeam în fundul casei ca să nu dau ochii cu Mândraia și Joiana. Îmi plăcea laptele la nebunie, dar simțeam că nu e o legătură prea strânsă între mine și văcuțe. Cu toate acestea, împreună cu toate pisicile din curte o asistam pe bunica în poiată în timp ce mulgea vaca. Pisicile mirolăind a foame, iar eu privind curioasă procesul acela complicat - mulsul vacii.
Aud că sunt copii care au fost păcăliți de văcuța mov din reclama la ciocolată. Eu sunt binecuvântată cu bunici la țară, știu cum arată o vacă, o gâscă, un șoarece sau o rață. Și, foarte important, știu deosebi dudul de nuc și cireșul de vișin. Cireșul știu să-l deosebesc de vișin după gustul fructelor. Cireșele sunt ducli, pe când vișinele sunt cărnoase, acrrrrrre și de un roșu sângeriu. Soiul ală din nila bunicilor e parcă atât de acru că nici viermii nu-l mănâncă, dar era mereu o provocare să le mănânci fără să te strâmbi. Țin minte că mereu spărgeam fructul, îl rupeam în două și mă uitam atentă de tot după posibilii musafiri. Câte perechi de cercei din vișine și cireșe am purtat eu în copilărie. Da, se asortau incredibil de bine cu rochița vaporoasă, codițele împletite, picioarele colbuite și genunchii juliți.

Nu eram noi mulți la o casă, dar când se știa că vreun nepot e la bunici, venea și-al doilea la țară, venea și-al treilea și uite așa se umplea ulița de zumzete.

Eram fascinată de fântână, flori și cai, Fluturii mă speriau.
Fântâna însemna răcoare, fântâna îmi provoca frică. Mă uitam în ea și vedeam un hău răcoros, întunecat și, mai important, auzeam ecoul.
O vecină mă speria adesea, pe mine și pe nepoatele ei. Spunea să nu ne uităm în fântână că vine Mama Apii și ne trage în ea.
Bunica nici nu se băga, dar nici nu aproba povestea despre Mama Apii. Îmi imaginam creatura asta fantastică de fiecare dată când mergeam cu bunica după apă. Era cumva ca un duh, ca o femeie răutăcioasă, care trage copiii în fântâni, în special pe fete, și îi face copiii ei. Nu-i omoară, dar îi
ține captivi în întunecimea celor 20-30 de metri ai fântânii și îi face pruncii ei.
Fântâna noastră n-avea cumpănă, avea un trunchi de copac pus orizontal pe niște țevi de fier, înfășurat într-un lanț și cu două roți mari la margini. De lanț era prinsă o găleată care era azvârlită în fântână și de zece ori pe zi. O adevărată artă să ridici găleata fără să verși apa.
Și când găleata lovea suprafața apei din fântănă, Mama Apii striga din toți rărunchii odată cu clinchetul apei,
Acum sunt mare și pot vorbi despre acele vremuri cu luciditate. Atunci nu conștientizam, atunci doar trăiam, n-aveam timp de meditat. Analizam totul în jur, eram reticentă și preferam să privesc, să admir, și să caut.

Vorbesc aici de amintiri amestecate, din casa părintească a tatălui și din cea a mamei. Nu are rost să le separ, toate sunt incredibil de prețioase, iar bunicii mei sunt toți trei, cei pe care-i am, o pildă pentru mine.

Nu vă faceți griji bunicilor, sunt mare acum, iar anii pe care-i purtați demni în spate parcă vă apleacă prea greu că să mă aveți și pe mine în grijă.

(surse foto: weheartit.com)

marți, 28 aprilie 2015

Cartea șoaptelor - Varujan Vosganian



Cartea șoaptelor este un roman scris de Varujan Vosganian -  scriitor, om politic și economist român de origine armeană.
Cu un aer pitoresc remarcabil, cartea,  prezintă o împachetare de povești despre viața armenilor pe lângă care a crescut autorul, el însuși un român de orgine armeană.

"Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înnodat la un capăt, e viața netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Și care tot pe atât n-am tărit." 
Ni se spune chiar din primul capitol.
"Părinții mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mă rotunjesc câte puțin la umerii mei colțuroși."
Pe parcursul celor aproape 500 de pagini lecturăm povești reale trăite de autor în copilărie, sau auzite de el de la bătrânii săi. Povești pe care, la fel cum le-a auzit, se simte dator să le transmită mai departe, să le consemneze în paginile cărții.
De la Genocidul Armean și până la copilăria umbrită de  repercursiunile acestui eveniment tragic ce a avut loc în Turcia cu 100 de ani în urmă, Vosganian marchează în carte câteva fapte de-a dreptul răscolitoare.

"Armenii, în acei ani, țineau morțiș să se fotografieze. Era felul lor de a rămâne împreună, căci, scurtă vreme după aceaa, familiile s-au împuținat și s-au risipit."

Povestea Orbului Minas, pe care autorul o consemnează în unul dintre primele capitole, mi-a rămas în minte.
Minas era orbul ce  cunoaștea drumul de la casa lui până la biserică, citea cărți fără ca măcar să vadă literele și avea în memorie pasaje întregi din Evanghelie pe care le recita la biserică dând impresia că citește. De asemenea, tot Minas îi îndruma pe localnici spre casă cu felinarul în mână, în nopțile fără lună.
Ca povestea orbului Minas mai sunt altele o grămadă consemnate în carte.

Detalii despre autor

Varujan Vosganian 

Varujan Vosganian (arm. Վարուժան Ոսկանյան) - n. 25 iulie 1958, Craiova -  Este președintele Uniunii Armenilor din România de la reînființarea acesteia în 1990 și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005.

***

Puteți comanda Cartea șoaptelor pe libăria online Libris. Tot la ei aveți cărți în limba engleză și transport gratuit prin curier la orice comandă.

Apropo, în data de 24 aprilie s-au comemorat 100 de ani de la tragicul eveniment numit Genocidul Armean sau Genocidul uitat, pe care și astăzi Turcia refuză să-l recunoască. Și asta nu neapărat din mândrie, cât din cauza fricii că va avea de plătit daune urmașilor celor care au avut de suferit de pe urma genocidului.
Papa Francisc a spus referitor la Genocidul Armean că:  „A ascunde sau a nega răul este la fel precum a permite unei răni să sângereze în continuare, fără a o bandaja”.
Și a ținut să sublineze faptul că ce a început în Turcia pe 24 aprilie 1914 a fost genocid.

Voi ce mai citiți? Cum merg treburile? Școala? Serviciul? :)

luni, 13 aprilie 2015

poeziile din raftul cu cărți



Mai e loc pentru poezie? Mai e loc de ea în fața ochilor noștri?
Printre atâtea subtitrări, versurile curg fluid, prin tot praful din bibliotecă mai descoperim câte o strofă.
Dintre toată cărțile de poezie, vechiul volum cu poeziile lui Eminescu mi-a rămas cel mai aproape de suflet.
Un alt volum de poezii pe care l-am găsit acum ceva ani în biblioteca părinților, volum scris de un autor de care nu mai auzisem până atunci,  mi-a plăcut mult. Poeziile lui n-au rimă, una dintre ele sună cam așa:
"Născută ziua din cuvânt
ascunsă lângă trup lumina ochilor
primordiala lacrimă abdică lesne
preacurată...
" Născută, Ioan Țepelea
 Da, așa stă treaba. Poeziile au și ele loc prin raftul cu cărți.

vineri, 10 aprilie 2015

O să vină și primăvara, Bandini - John Fante

O să vină și primăvara, Bandini, o carte emoționantă ce prezintă drama unei familii de imigranți italieni din Colorado. Soții Bandini și cei trei fii: Arturo, Federico și August.

Despre carte și autor

Titul original, Wait until spring, Bandini.
An publicare: 1938.
Fante este un scriitor și scenarist american de origine italiană. Este foarte cunoscut datorită romanului său Întreabă praful, titlu original Ask the dust.
Majoritatea romanelor sale sunt o parte autobiografice.
La fel ca Arturo, și Fante s-a născut într-o familie de imigranți italieni și a făcut primii ani de studiu la o școală catolică.

Recenzie carte și personaje

"Se apropie spulberând zăpada afânată sub pași. Era un bărbat scârbit de viață. Îl chema Svevo Bandini și locuia la câteva sute de metri în josul străzii. Îi era frig și avea pantofii găuriți. În dimineața aceea îi astupase pe dinăuntru cu bucăți de carton rupte din cutia de macaroane. Macaroanele din cutie nu erau plătite. Se gândise la asta în timp ce-și punea bucățile de carton în pantofi." - incipit
Svevo, tatăl, un italian veritabil din pătura de jos a Americii, mândru și mereu în căutarea unui  loc de muncă de pe urma căruia să trăiască. Mai are patima băuturii, a jocurilor de noroc și a unei iubiri nenorocoase, extra-conjugale. Cu toate acestea, este familist convins, și încearcă să își aducă familia pe linia de plutire din punct de vedere financiar. Iarna este pentru el - un biet zidar - un sezon mort din cauză că nu găsește de lucru.
Maria Bandini - casnică, pioasă și religioasă până la habotnicie. Își iubește soțul și fii, cea mai mare dramă a sa este mersul la băcănie, unde este nevoită să ia pe datorie cele necesare din lipsa banilor.
 Și nu în ultimul rând, Arturo Bandini, cel mai mare dintre frați. Băiat lucid, neadaptat, ca aproape orice puști de paisprezece ani, indrăgostit de Roza.
Arturo și Svevo, captură film

Cei trei fii învață la o școală catolică, fiecare zi pentru ei este o încercare de a rămâne la suprafață. Cel mai afectat de condițiile precare de viață, de lipsa banilor, de umilința de a fi imigrant sărac, este Arturo. El încearcă să își readucă familia la un echilibru, nu neapărat financiar, ci mai degrabă emoțional.
Una dintre încercările sale cele mai mari din iarna în care are loc ațiunea cărții este refacerea căsniciei părinților săi.
John Fante își scrie povestea prin această carte, o poveste de viață presărată de neajunsuri, o iubire platonică, dar și de stima deosebită pe care o are pentru proprii părinți.
Nu o prea arată, dar aflăm că Arturo vede în tatăl său un model masculin perfect deși este un soț infidel. Din punctul său de vedere este normal ca un bărbat sănătos să mai aibă și câte o idilă, pentru a se întoarce la soția lui.
O vede pe mama sa ca pe o femeie descurcăreață și bună gospodină, chiar dacă este adesea cufundată în rugăciuni și rozare, Maria mereu prezentă și atentă la ce se întâmplă în jur.
Cartea, deși relativ scurtă, cu puțin peste 200 de pagini, este cuprinzătoare.
Arturo mi-a amintit într-o oarecare măsură de personajul lui J.D Sallinger, Holden, din De veghe în lanul de secară. Chiar dacă este departe de a ajunge într-un spital de boli mintale, Arturo, are multe din calitățile lui Holden.
De un lucru nu sunt prea sigură însă, cărui dintre Bandini i se adresează îndemnul din titlu.
Lui Svevo, care nu-și găseste de lucru decât cu foarte mari dificultăți pe timp de iarnă, sau lui Arturo, care suferă din cauza frigului și a hainelor ponosite?
Un lucru este cert, amândoi urăsc iarna și așteaptă sezonul cald pentru a-și aduce lumea la un normal. Din păcate, sezonul cald nu își face simțită prezența prea ușor.
 "Chiar în clipa în care rosti aceste cuvinte, simți ceva mic și rece pe mână. Îl văzu cum se topește, un fulg minuscul de zăpadă în formă de stea... " - final
Recomand cartea, e o lectură foarte plăcută și sunt absolut sigură că bate filmul.

marți, 7 aprilie 2015

Învățăm credința de la sfinți, învățăm să iubim

sursa


Acum că suntem incredibil de aproape de sărbătorile Pascale stau și mă gândesc, și mă gândesc ...
ai cui suntem noi, totuși?
E drept ca un om ce se declară creștin să își pună astfel de întrebări?
Eu  mi le pun, chiar dacă în esență sunt și mă declar ca fiind creștin.Cred că îmi permit să am nelămuriri uneori, nu sunt perfectă... și nici nu tind spre perfecțiune, pentru că știu că sunt om și nu o voi atinge. Poate în mult-visata Viață de apoi.
Și cu toate acestea, uneori mă întreb, oare lumea este făcută cum spune istoria? Oare nu a fost și istoria schimbată pe alocuri? Nu știu...
Stau și mă întreb, uneori am nevoie să mă conving pe mine însămi. Oare Cristos chiar ne-a iubit atât și a făcut tot ce a făcut pentru noi?
Atunci de ce simt  că la marile sărbători, uneori, comemorarea acestor momente din viața Lui trec pe lângă mine?
Cred că m-am aplatizat în credință ... și nu vreau să rămân așa. Nu-mi place ca toată credința să rămână doar un ritual. Oare este și această credință, pur ritualică, una autentică și acceptată ca una originală?
Posibil. Cu toate acestea, parcă nu îmi e chiar de ajuns mereu.
E greu să spui ce crezi, cum crezi și să te convingi mai întâi pe tine că este adevărat.
Mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să îmi pun aceste întrebări, dar mi le pun. Pentru că sunt o fire curioasă.
Cum spune și Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: "Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți."
Și atunci de ce ne lăsăm prostiți?
De ce ne este teamă să ne apărăm credința în fața celor care își bat joc? Da, tot Cristos ne învață să întoarcem celălalt obraz, dar El a suferit prea mult pentru noi ca să fim atât de lași.
Cu toate acestea, cred că în numele unei credințe nesănătoase, fixiste și nefirești s-au pornit și războaiele la care au luat parte creștinii.
Chiar așa, nu cred că apărarea credinței trebuie să fie scopul suprem al vieții noastre. Până la urmă, credința este ceva foarte intim, la fel de intim ca nașterea unui copil.
Nu cred că vreo religie sau confesiune creștină propagă în mod explicit ura împotriva semenilor.
Cred că prin tot ce a pătimit și prin minunile făcute înainte și după ridicarea la ceruri, Iisus a vrut să ne demonstreze cât e de important să îți iubești aproapele.
Cred că acesta este lucrul cel mai important pe care a vrut să ni-l transmită, la care Dumnezeu ține infinit de mult. Vrea ca noi să îi iubim pe cei din jur, să îi ajutăm și să fim umani cu tot ce este în jurul nostru. Creația a fost perfectă la început, și chiar dacă a apărut păcatul, bunătatea este încă în noi, păstrată în codul nostru genetic, sunt sigură.
Sfântul Augustin are o vorbă incredibili de frumoasă pe care am auzit-o prima dată când eram în liceu. Sfântul Augustin zice: "Iubește și fă ce vrei!". Eram puțin revoltată de această permisiune, fă ce vrei! Cum adică să fac ce vreau? Cum adică să îmi facă mie cel de lângă mine ce dorește? Cineva, nu mai rețin cine, mi-a explicat: câtă vreme îl iubești pe celălalt, nu-i vei face rău în mod voit. La fel, câtă vreme cel de lângă mine mă iubește, va putea să faca ce dorește, pentru că nu mă va răni.
Cred că în aceste cuvinte stă ascuns Dumnezeu.
Un citat asemănător, cu aceleași îndemnuri de la Maica Tereza:"Păstrează-ţi inima pură. O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei şi de aici apare pacea."

Se pare că sfinții sunt pentru noi niște daruri de la Cristos, care ne învață, la fel ca El, să îi iubim pe cei din jur.
Puțin cam ipocrite aceste cuvinte ale mele, toți avem momente când ne vine să evităm o anumita persoană în autobuz, un anumit coleg de clasa, de serviciu.
Dar cum am mai spus, sunt om și cât trăiesc învăț. Învăț să cred, învăț să cer, învăț să muncesc, învăț să mulțumesc, să agreez, învăț să accept,  învăț să iubesc.
Acum ajung la concluzia că m-am înșelat puțin la începutul articolului, nu ai cui suntem? este întrebarea potrivită, ci cât de mult merităm să  fim ai Lui?

miercuri, 1 aprilie 2015

Alchimistul - Paulo Coelho


"Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău."


Cam târziu, știu, dar totuși mai bine mai târziu decât niciodată. Am citit și eu mult-cunoscuta carte scrisă de Paulo Coelho. Prima și prima mea tangență cu cărțile lui a fost prin romanul Veronika se hotărăște să moară, carte citită în liceu, și care mi-a plăcut cel mai mult. Apoi am citit Brida, o carte plină de simbolism, care, zic eu, se poate lua foarte bine de mânuță cu Alchimistul.

Despre autor

Coelho este un scriitor sud-american, născut în Brazilia, în Rio de Janeiro, mai exact. S-a născut în anul 1947. Cărțile lui au fost traduse în 67 de limbi și publicate în peste 150 de țări. În societatea contemporană operele lui sunt considerate clasice. Pe scurt, Coelho este un fel de clasic în viață, și pe bună dreptate. Nu cred că am mai întâlnit cărți cu atât de multă încărcătură simbolică și spirituală, cum are el. Ideile de bază sunt drama și psihologia.

Alchimistul e unul dintre cele mai importante fenomene literare ale secolului XX. Este pe primul loc în listele de bestselleruri din 74 țări, vânzându-se, până acum, în 35 de milioane de exemplare. Alchimistul i-a adus autorului în 2008 un record Guiness pentru cea mai tradusă carte .

Despre carte

sursă deviantart.com, by paper-hero


Alchimistul urmărește povestea lui Santiago, un tânăr păstor care face o călătorie pentru a-și tălmăci un vis și a găsi o comoară. În felul acest, el face un drum inițiatic prin lume pentru a-și descoperi așa numita legendă personală.

"Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor."

Tânărul Santiago ajunge să facă această călătorie, în drumul său spre piramidele din Egipt, și să întâlnească diferite persoane care îi vor schimba concepția despre viață în diferite moduri.

" Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră."
Ajunge să-și întâlnească dragostea. De asemenea, învață de la alchimist câteva taine ale alchimiei, dar află și cât este de important să privim la cei din jur, să ne ascultăm pe noi.

"Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu, e destul să privim în jurul nostru."

Cum am mai spus, cartea este plină de semnificație. Coelho nu adoptă doar simbolistici creștine, ci și din alte religii oculte, la fel cum e și în romanul Brida.
Despre alchimie nu știu mare lucru, dar am aflat că era o practică folosită în Antichitate și Evul Mediu, un fel de pseudo-știință prin care cercetătorii încercau să transforme metalul în aur, să creeze omul artificial și să descopere leacul pentru orice boală.
Cu toate acestea, alchimistul, pe lângă celelalte personaje, îl învață pe tânărul cioban să vadă lumea cu alți ochi, să privească în jur, să nu se lase descurajat și să ducă la capăt ceea ce își propune, sub deviza: "Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău."
Acesta este un fel de motto al cărții, un mesaj central la care cititorul este îndemnat să mediteze, un mesaj ce nu îți permite să te descurajezi.
Cred că cel mai important aspect al cărții este să ai parte în viață de persoana potrivită la locul potrivit. Subliniez aici cât este de important ca în viață să ai îndrumătorii potriviți, de la un părinte, profesor, un prieten mai mare, un coleg de muncă cu mai multă experiență.
De acest aspect al vieții Santiago are parte din plin. În toată călătoria sa, în fiecare etapă întâlnește inițiatori: tatăl, Cămilarul, Negustorul,  Regele din Salem, Englezul și Alchimistul.

Mi-a plăcut cartea, îi dau 10.
Voi ce mai citiți?
Ați citit Alchimistul? Cum ați apreciat lectura?

vineri, 27 martie 2015

Înainte de culcare 2015 #2 și provocare



De câteva zile citesc, agale - ca de obicei, Alchimistul lui Coelho. Am auzit persoane care spuneau de Paolo Coleho că ar fi un autor de mâna a doua, un fel de autor de cărți pseudo-filosofice. Nu sunt de acord, mie imi place cum scrie și ai de învățat mult din scrierile lui.
Favorita mea a fost Veronika se hotărăște să moară, apoi am mai citit și Brida, acum Alchimistul..
Îmi place și Alchimistul, este drumul inițiatic al tânărului păstor Santiago.

***

În altă ordine de idei, vă provoc să raspundeți  aici  despre cărțile care nu v-au plăcut, cărțile care v-au enervat sau plictisit.

Voi ce mai citiți Înainte de culcare? Dacă scrieți articole în care ne vorbiți despre cărțile citite seara, vă rog să puneți link-ul pe pagina articolului.
Mulțumesc.

O seară bună, lectură plăcută!