marți, 16 decembrie 2014

Cum să-ți povestesc durerea?



Mă țintește din senin, ziua era bună până să apar ca o străfulgerare în plin.
Ajunge până în măduva oaselor, durerea pătrunde încet.
Nu fac mișcări bruște, parcă e mai suportabil așa.

Mă trântesc în pat,
Durerea continuă, mă răsucesc de pe o parte pe alta...
Durere continuă și nimic nu pare s-o calmeze,
Iau un analgezic, durerea continuă
Parcă nici în suflet nu e mai mare durerea...
... ca durerea de măsea.
Mâine o fată norocoasă va face o vizită la stomatolog.
Au, au, au, inimul meu.


marți, 2 decembrie 2014

Fetița care s-a jucat de-a Dumnezeu - Dan Lungu




Ieri a fost 1 decembrie, ziua Națională a României, ziua românilor, fie că locuiesc în țară fie că sunt plecați pe meleaguri străine.
Romanul Fetița care s-a jucat de-a Dumnezeu se poate spune că a picat la țanc, dar despre acest aspect puțin mai încolo.

Despre autor

Dan Lungu  este conferențiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași. 
În 1996 inițiază grupul literar Club 8. Între 2001 și 2002 este redactor-șef al revistei de cultură Timpul. Este membru al ASPRO și al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, Dan Lungu este și directorul Muzeului Literaturii Române Iași.

Scurt rezumat

artist- Diego Mallo
Cartea urmărește drama Rădiței, o fetiță a cărei mamă este plecată în Italia la muncă pe o perioadă de câțiva ani.
Mălina, sora mai mare a Rădiței este luată de tatăl lor, cu care trăiește în apartamentul familiei, în timp ce Rădița rămâne la bunicii materni.
"Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce in ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-școală? ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna? Fața ei ovală întinerește, începe să arate netedă ca în fotografii."
Mare parte din poveste este prezentată din prisma fetiței, dar și din punctul de vedere al Letiției, mama Rădiței, sau al Laurei, o prietenă de-a Letiției plecată de asemenea la muncă în străinătate.
Romanul - în plan secund - prezintă viața pe care o duc cele două femei, Letiția și Laura în Italia, dar și problemele de care acestea se lovesc.
Dorul de casă, dorul de familie, de copii și umilința de a lucra în posturi înjositoare în străinătate, dar cu toate acestea mai bine plătite decât în România, sunt problemele de care se lovesc în general cei plecați din țară.
Letiția ajunge să fie îngrijitoarea unei bătrâne bogate care se deplasează într-un scaun rulant, în timp ce Laura schimbă mai multe astfel de job-uri, mai mult sau mai puțin umilitoare, toate din dorința de a strânge bani pentr a-și face un trai mai bun în România.
Gândul tuturor celor care pleacă să lucreze în străinătate este acela de a se întoarce în țară după o perioadă, dorința lor cea mai mare este să-și construiască locuințe, care rămân mai apoi pustii și mereu neterminate din cauza problemelor financiare. 
Mulți dintre colegii de clasă ai Rădiței au colegi părinți plecați la muncă în Spania sau Italia. Copiii rămân adesea acasă în grija bunicilor sau a părintelui rămas acasă, dar lipsa părintelui plecat rămâne împregnată în sufletul celor mici.
Una dintre plăcerile Rădiței este jocul de-a Dumnezeu, de unde și titlul cărții. Ea urmărește cu atenție persoanele din jur și telepatic le îndeamnă ce să facă. 
Stilul în care e scris romanul este unul simpatic, chiar ghiduș aș putea zice, făcând abstracție de situațiile nefericite descrise. 
Limbajul este colocvial și chiar plin de inocență, naratorul este cel care sesizează anumite situații, concluziile urmând să fie trase de cititor. 
Mi-a plăcut mult, finalul este deschis și m-a lăsat puțin în suspans. 
Îi acord cărții nota 10. 

****
by Diego Mallo
Despre românii plecați în străinătate se poate vorbi mult și bine. Cu ajutorul acestei cărți le-am înțeles mult mai bine drama. Eu am avut norocul ca ai mei să nu fie nevoiți, sau să nu ia decizia de a pleca din țară. 
Cunosc cazuri de părinți sau cel puțin un părinte plecat în străinătate și știu că nu este ușor. Nu e deloc plăcut  să pleci pentru o perioadă și să lucrezi acolo în domenii umilitoare pentru care se primesc mai mulți bani decât în România. Cartea arată și viziunea străinilor asupra românilor care lucrează în diaspora. De cele mai multe ori nu sunt prea bine-văzuți, cu toate că sunt considerați căliți și destul de rezistenți.

Recent Voltaj a scos o piesă ce abordează exact această temă. Un băiețel a cărui părinți sunt plecați din țară... dacă mâine noaptea n-ar mai avea vreo stea, dacă într-una vântul spre mine ar sufla, tu ai fi motivul să pot să o iau de la capăt... 

 

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Un cadou sfânt



Eram la activitățile cu copiii de sâmbătă dimineața în biserica ascunsă printre blocurile cenușii din cartier.
Colindele, coloratul și pregătitul decorațiunilor pentru Crăciun se terminaseră, părinții veneau deja să își ia prichindeii acasă.
Sînziana, fetița de cinci ani cu păr cârlionțat și ochii mari își aștepta încă mama. Am chemat-o să stea lângă mine și colega mea până venea după ea.
- Hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, zice voioasă!
Ne jucăm cât ne jucăm toate trei prin  demisolul bisericii, la un momentdat opresc alergătura și propun:
- Hai mai bine să ne jucăm altceva. Ce cadou mi-ai oferi? O întreb pe nepregătite.
Sînziana mă privește nelămurită și șoptește cu jumătate de gură: nu ți-aș da nimic... 
- Hai să ne imaginăm, zic, dacă mi-ai face un cadou, ce mi-ai da?
Mă trage de mână dincolo de draperiile care despart capela de restul demisolului, și - cu mâna întinsă spre statueta de cca. 30 centimetri ce înfățișează o călugăriță care se roagă - zice:
- Ţi-aș oferi un cadou sfânt, ți-aș da statuia Sfintei Rita!
Eu și colega mea rămânem puțin nedumerite și ne uităm una la alta ...  Și eu care i-aș fi oferit Sînzianei o păpușă Barbie, observ totuși că unii dintre cei mici au altfel de modele, mult mai bune decât Barbie. Eu personal nici nu eram prea sigură pe cine înfățișează statueta care se roagă în fața altarului din capelă.
Ulterior am aflat că unul dintre jocurile preferate ale Sînzianei este să se îmbrace ca Sf. Rita sau Fecioara Maria. Ea se simte foarte bine la biserică, observă atent tot ce are în jur și, aș putea zice că are modele pe care le are un om matur. Pe câți copii de vârsta ei auziți vorbind, pe lângă Capra cu trei iezi, de Sfânta Rita sau Fecioara Maria?
E primul pe care-l aud vorbind și despre altceva înafară de poveștile copilăriei sau desene animate, fie chiar și la biserică.

foto: pictură de William Adolphe Bouguereau.

duminică, 9 noiembrie 2014

Pianistul - Wladyslaw Szpilman, memorii


sursa desenez.net


" Cum avea să fie purtat războiul ăsta fără acompaniament la pian - cum o să fie?"

Vă avertizez, aceasta este o  altă recenzie din categoria cărților care au ca temă Holocaustul. Abia ce am terminat de citit cartea, aşa că scriu recenzia cât amintirile îmi sunt încă foarte proaspete.

Despre autor 

Wladyslaw Szpilman,  a tărit între anii 1911 şi 2000, a fost un pianist evreu din Polonia. Supraviețuitor al Holocaustului, viața sa a constituit subiect al filmului "Pianistul" din 2002.
După terminarea școlii a mers la Varșovia pentru a studia pianul  la "Școala de Muzică Chopin", unde îi este profesor Jozef Smidowicz, și mai târziu profesorului Aleksander Michalowski. În 1931 pleacă la Berlin, la Academia de Muzică, unde îi este profesor Leonid Kreutzer și Arthur Schnabel la pian și profesorul Franz Schereker . În acest timp el a scris mai multe lucrări pentru pian și vioară. În anul 1935 Szpilman lucrează pentru "Radio Polonia", unde, exceptând perioada războiului, a lucrat până în 1963. În 1946 a publicat cartea sa "Moartea unui oraş" (republicată sub titlul Pianistul), unde și-a scris memorile din perioada 1939-1945. Din 1945, Szpilman a fost solist într-o formație și a avut concerte în Polonia, Europa și America. El și Bronislaw Gimpel au format un duet pentru pian, având un mare succes în anii 1932. Până în anul 1987  a avut peste 2,500 concerte în toată lumea, cu excepția Australiei. În 1936 el și-a început, de asemenea, și cariera de compozitor, având peste 500 de melodii. În aul 1955 a primit premiul Uniunii Compozitorilor Polonezi.
De asemenea, a scris nenumărate piese orchestrale, muzică pentru teatru, muzică pentru copii, precum și muzică pentru film. 
(sursa wikipedia)

Rezumat



Pianistul este o carte de memorii. Memoriile unui pianist polonez evreu care a lucrat la Radio Polonia.
Întâmplările prezentate în carte sunt pur și simplu cutremurătoare, mă duc cu gândul la un film thriller, unul în care Wladyslaw Szpilman se luptă să supraviețuiască.
"În acea ultimă zi petrecută la studioul radio, am susţinut un recital Chopin. Avea să fie cea din urmă transmisiune de muzică în direct din Varşovia. Proiectilele au explodat aproape de radiodifiziune tot timpul cât am cântat, iar clădirile din preajmă luaseră foc. De-atâta zgomot, abia dacă mai puteam auzi sunetul propriului pian."
Memoriile încep cu ocuparea Varșoviei de către naziști. Descrie viața din ghetou alături de familie: părinţi, frate, surori, dar şi evenimentele tragice care au urmat după ce aceştia au fost îmbarcaţi spre tabăra de exterminare de la Treblinka. Nu a mai aflat nimic de ei.
Mai apoi îşi duce viaţa în clandestinitate, chinuindu-se să scape de nziştii care ocupaseră Varşovia. Este ajutat în numeroase cazuri de cunoştinţe, la un momentdat chiar de un ofiţer german, Wilm Hosenfeld.

Am vazut ecranizarea memoriilor, mi-a plăcut, chiar dacă aveam impresia că sunt exagerate.
Acum, după ce am citit cartea, realizez că a fost redată într-un mod chiar realist, aş putea zice, o un realism cutremurător . Realitatea în care tu ca evreu eşti cel vizat, realitate în care orice persoană întâlnită pe stradă îţi e inamic, doar pentru că tu eşti evreu şi considerat proscris.

Urât, oribil, spune-i cum vrei. Ce am citit a fost ca o palmă pentru mine, imaginile transmise, chiar dacă într-un mod cât se poate de degajat, m-au izbit direct în faţă şi m-au dus cu gândul la o carte din genul beletristică. Realizam ulterior că acestea sunt nişte memorii şi că faptele sunt reale.
Cum a putut umanitatea să facă atâta rău semenilor ei? Cum poate să mai facă în continuare aşa ceva?

Din fericire pentru noi, Szpilman a supravieţuit războiului, chiar dacă a trăit şase ani mizeri şi nesiguri.
După ce nemţii au fost înfrânţi, Wladyslaw Szpilman şi-a reluat activitatea de pianist la Radio Varşovia, exact cu piesa cu care s-au întrerupt transmisiile când a început războiul.

"Wladyslaw Szpilman a reînceput imediat să lucreze ca pianist la Radio Varşovia. A reluat transmisiunile de după război cu aceeaşi piesă Chopin pe care o cântase live la radio în acea ultimă zi, în mijlocul bombelor şi gloanţelor artileriei germane. Ai fi zis că Nocturna în diez minor fusese doar întreruptă, pentru scurt timp, astfel încât în intervalul de şase ani Herr Hitler să-şi poată cânta partitura pe scena lumii." - epilog, Wolf Biermann 

Cum să vă spun, citiţi această carte dacă doriţi să aflaţi despre Holocaust. O temă mereu actuală, mereu cu impact comercial, chiar dacă ilustrează o realitate dureroasă şi nedreaptă.
Mai multe nu prea pot să vă spun.

p.s. azi se împlinesc 76 de ani de la Noaptea de Cristal, considerată începutul simbolic al Holocaustului.Cu această ocazie, azi se sărbătorește Ziua Internațională de Luptă împotriva Rasimului și Antisemitismului.
Nu am plănuit să scriu articolul cu această ocazie, dar nimic nu e întâmplător.

joi, 6 noiembrie 2014

mii de pași



Cu un pas mai aproape de ideal. Cu un pas mai aproape de necunoscut. Cu un pas mai aproape de tine
Necunoscutule, cu un pas...
Timpul face pași repezi, fuge de mine, eu fug de prezent. Timpul fuge cu mine, mă agăț de el fără să vreau, mă trage după el, mă duce la tine Necunoscut.
Totul e ca un dans, unul lent în aparență. Muzica e cântată de o voce fminină, soavă, răgușită și senzuală. Pașii se repetă, vocea îmi spune să fug. Unde să fug? Cât de departe? Suntem doi, trei sau patru, suntem miii, milioane care facem acești pași spre Necunoscut. Toți facem pașii spre Necunoscut, împreună sau spearat.
Mi-e teamă, dar nu am voie să recunosc. Mi-e frică, sunt înghețată de frică.
Nu știu cum voi face pașii, nu știu care va fi următorul pas, unul greșit și destinul se schimbă. O vorbă aruncată în van și totul s-a dus. Pașii îmi sunt împleticiți. Ar trebui să îi controlez mai bine de la o anumită vârstă. Ar trebui să nu mai umblu ca un bebeluș care învață să meargă. Cu toate acestea, cât trăiești înveți și cu cât înveți te apropii mai tare de Necunoscut.
Un pas. Doi pași. Trei pași. O mie de pași. Unde am ajuns? Unde mă duc mai departe acești pași?

luni, 27 octombrie 2014

Ines a sufletului meu - Isabel Allende

Îmi place mult cum scrie Isabel Allende. Această carte seamănă mult ca scriitură, are ritmul alert cu care m-a obișnuit în Eva Luna și Caietul Mayei. Dar e totuși altfel, e un roman de aventură, unul plin de  romantism.

Incipit


Sunt Ines Suarez, locuiesc în cinstitul oraș Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a nașterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea și groaznica epidemie care au bântuit Spanuia imediat după moartea lui Filip cel Frumos.
Ines de Suarez apărând 


Cu aceste cuvinte ne întâmpină Ines Suarez în această mărturie pe care o transmite cu mult patos.
Ines a sufletului meu are la bază fapte reale, urmărește viața femeii Ines Suarez, despre care Isabel Allende ne spune în observația de la începutul cărții că a contribuit la cucerirea Regatului Chile și la întemeierea orașului Santiago. A exercitat o mare influență politică și a avut multă putere economică. Autoarea s-a inspirat din documentele croinicarilor vremii pentru a scrie romanul, plus puțină imaginație și culoare.
Viața în secolul al XVI-lea era una zbuciumată și nesigură, cu atât mai mult pentru o femeie care își ia inima în dinți și pornește alături de nepoata sa pe un tărâm necunoscut.
Ajunge pe continentul American, unul sălbatic și abia descoperit, locuit de fel de fel de triburi de indieni, animale necunoscute și guvernat de boli adesea fatale europenilor.

Ines este un fel de femeie fatală, ajunge să devină amanta Pedro de Valdivia, întemeiatorul Regatului Chile. Toată acțiunea este la persoana întâi, este un fel de rememorare a vieții, o mărturie pe care Isabel Allende și-o imaginează cu multă acuratețe folosindu-se de documentele vremii și, probabil, legende.
Amintirile lui Ines sunt scrise spre a fi lăsate fiicei sale, Isabel de Quiroga.

Vă spuneam că am cel puțin șaptezeci de ani bine trăiți, însă sufletul și inima, încă neieșite din clocotele tinereții, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, și n-o recunosc pe bunicuța asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-și râde de Ines cea adevărată?
Mi-a plăcut cartea, deși are multe detalii despre călătorii și se fac legături cu tot felul de persoane, de la alți exploratori până la regi ai acelor vremuri. Consider aceste detalii cam obositoare și îngreunează lectura.
În fine. Citiți această carte, dar și alte cărți online, pe care le puteți achiziționa de pe librăria online, Libris.
Tot de la ei puteți achiziționa și cărți în limba engleză. Nu uitați că Libris are transport gratuit oriunde în țară pentru comenzi indiferent de valoare. Timp și chef să aveți, cărți, Doamne fii lăudat, există pentru toate gusturile! :)
Voi ce mai citiţi? Ce mai faceţi?
Eu m-am apucat de Însemnările unui tânăr medic a lui Mihail Bulgakov, văd dacă-mi place.

marți, 14 octombrie 2014

Motive pentru a face voluntariat


Astăzi simt nevoia să abordez un altfel de subiect față de cum v-am obișnuit pe blog. Scriu despre voluntariat.
M-am lovit adesea de persoane reticente și chiar neînțelegătoare când le povesteam că aleg să fac voluntariat în anumite instituții.
De ce să faci ceva pentru care nu ești plătit?  este întrebarea de care mă lovesc adesea.
Îți spun eu de ce, am o listă întreagă:

  1. Pentru că ajuți. Dacă acesta nu este un motiv suficient de bun, fii atent la următoarele.
  2. Pentru că te dezvolți personal.
  3. Pentru că ajungi să cunoști oameni din domeniul în care faci voluntariat. Acum voluntariat nu înseamnă doar să mergi și să servești masa unor persoane ale străzii, acum ai ocazia să faci voluntariat în instituții care vizează și alte domenii.
  4. Pentru că dacă ești tânăr înseamnă că ești în perioada de formare, poate la liceu sau la facultate. Să nu te aștepți ca imediat după ce termini școala să îți sara angajatorii cu job-uri, doar pentru că tu ai fost student și ai trecut examenele. 
  5. Pentru că ai șansa de a te face remarcat în domeniul în care faci voluntariat: o asociație care se ocupă cu persoane nevoiașe, o instituție culturală, o instituție media etc.
  6. Dacă întâmplător ai șansa de a face voluntariat în domeniul în care studiezi, ai câștigat potul cel mare. Continuă, nu se știe câte uși îți va deschide această oportunitate.
  7. Îți faci prieteni. Sună cam pueril, dar sigur vei întâlni persoane cu care te poți înțelege și aveți interese comune.
  8. Înveți, să comunici, înveți să asculți, înveți să lucrezi în echipă sau individual. Înveți cum este munca într-un colectiv organizat. Înveți cum este să ai un șef  sau să fii chiar tu supervizorul unei echipe.
  9. Realizezi că, deși banii sunt un aspect important, nu înseamnă totul în viață. 
  10. La finalul zilei rămâi cu satisfacția de a fi făcut ceva nou, util, plăcut, pentru care nu ceri nimic în schimb. Mă gândesc că fiecare va alege să facă voluntariat într-un loc plăcut. 
Sper că motivele enunțate de mine să vă îndemne să faceți voluntariat. Sau poate faceți deja.
Dacă e așa, unde?

Știu că nu voi reuși să schimb mentalitatea actuală foarte des întâlnită, dar sper ca articolul meu să aducă un plus de deschidere față de această temă. 

vineri, 10 octombrie 2014

Malala Yousafzai a câștigat Premiul Nobel pentru Pace


Sunt foarte încântată să anunț că Malal Yousafzai a câștigat Premiul Nobel pentru Pace anul acesta. Malala a devenit astfel cea mai tânără persoană care a câștigat acest premiu datorită luptei sale pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume.
Puteți citi recenzia memoriilor Malalei aici.
 Cel cu care împarte această distincție este indianul Kailash Satyarthi, care luptă împotriva abuzului asupra copiilor.
Sunt foarte încântată că Malala a luat acest premiu, sunt foarte încântată pentru că îl merită pe deplin.
Urmăresc cu mult interes activitatea lui Malala și discursurile pe care le ține.
Go Malala! We love you!
Aveți mai jos discursul ei de la conferința de presă.