duminică, 23 iulie 2017

Numai cu fiica mea - Betty Mahmoody, William Hoffer

După o perioadă extrem grea pentru mine pe plan personal, am reușit să termin de citit cartea Numai cu fiica mea de Betty Mahmoody. Ba mai mult, am reușit să îmi adun gândurile și să am puterea de a scrie despre ea.
Continuarea acestei cărți a fost scrisă de fiica lui Betty Mahmoody, Mahtob - și se numește Numele meu este Mahtob. Găsiți recenzia pe blog.

Povestea relatată de Betty este similară cu cea pe care o găsiți în cartea lui Mahtob, dar cea dintâi are acuratețea unei persoane mature, ale cărei amintiri au fost proaspete în momentul în care au fost scrise.

Betty Mahmoody, căsătorită cu medicul anestezist Sayed Mahmoody acceptă cu mari ezitări să-și însoțească soțul într-o călătorie în Iran, alături de fiica lor Mahtob. Betty și Mahtob sunt cetățeni americani, iar Moody (soțul) este iranian stabilit în Statele Unite.
La scurt timp după sosirea în Iran, Betty și Mahtob se văd prinse într-o capcană înfiorătoare, Moody  îi dezvăluie soției că vor rămâne definitiv în Iran. Atitudinea lui față de Betty și fiica sa se schimbă, devine agresiv, impulsiv și imprevizibil. 

Viața în Iran este groaznică pentru mamă și fiică: rudele lui Moody, obiceiurile și opresiunea față de femei le îngreunează situația, fără să mai vorbim despre faptul că bărbatul le desparte la un momentdat pe cele două.

În mod forțat, Mahtob este obligată să meargă la școală, să se adapteze într-o cultură în care n-a crescut și îi este străină, timp în care mama ei pune la cale un plan de evadare.

Optsprezece luni petrec Mahtob și Betty în Teheran, dar reușesc să se salveze cu ajutorul unor localnici binevoitori care încearcă să repatrieze cetățeni străini.

Trebuie să subliniez că acțiunea se petrece în anii '80, iar traducerea cărții a apărut la noi în anul 1993. Nu știu în acest moment care este situația în Iran, dacă mai există cetățeni străini ținuți captivi acolo sau dacă lucrurile s-au mai îmbunătățit.

Acum pot să spun că am parcurs toate opiniile referitoare la această poveste. Am văzut filmul ce s-a turnat pe baza cărții, am citit cartea lui Mahtob, cartea originală și am văzut câteva impresii pe care doctor Mahmoody le-a lansat.
Adevărul este că bărbatul s-a cam victimizat, susținea că i-a fost răpită fiica și că îi este extrem de dor de ea. În filmul lui îmbrățișa constant un ursuleț despre care pretindea ca a aparținut lui Mahtob. Mahtob și Betty în cărțile lor susțin că jucăria prețioasă rămasă în urmă a fost un iepuraș.
De asemenea, în filmări apare și o femeie care o blamează pe Betty pentru fuga din Iran, spunând că i s-a acordat suficientă libertate cât erau în Teheran. 
Lucru neadevărat, acolo femeile nu prea au libertate de mișcare iar pericolul este în general destul de mare pentru ele singure pe străzi.
***
Voi ce mai faceți? Ce citiți?

vineri, 30 iunie 2017

Întreab-o pe Alice - Autor anonim


E noaptea târziu, e vară și cald, iar eu abia am terminat de citit Întreab-o pe Alice, dar cartea m-a convins să redeschid calculatorul în toiul nopții, asta ca să îmi însemnez gândurile despre carte cât sunt proaspete. Adevărul este că personajul principal din carte nu se numește Alice, nici măcar nu știm cum o cheamă pe protagonistă, de fapt nici nu contează.

Inițial am fost de-a dreptul reticentă în privința cărții, mă gândeam că va fi o carte cinematografică (scrisă pentru a se realiza o ecranizare după ea), dar m-am înșelat. Valoarea literară în sine a cărții este de-a dreptul grozavă, probabil datorită introspecției psihologice a protagonistei.

Adolescenta asta, eu am s-o numesc Alice ca să ne fie mai ușor, e cât se poate de normală. Merge la un liceu undeva în Statele Unite ale Americii, acțiunea are loc prin anii 60-70, tatăl ei e profesor universitar, are o familie fericită.
Nenorocul lui Alice este că invitată la diferite petreceri , începe să consume droguri, în primele faze din curiozitate, apoi devine dependentă, chiar dacă din ce ne spune ea în jurnal, vinovăția pentru consumul lor este mare.


"Imediat am început să plutesc în altă sferă, altă lume, altă stare. Lucrurile fugeau de mine și se aruncau asupra mea, tăindu-mi raspirația ca o picătură de apă într-un lift de mare viteză. Nu puteam deosebi între ce era real și ce nu."

 Ajunge chiar dealer în propria școală și pentru a scăpa o vreme de consecințe, fuge de acasă. Ajunge să cunoască viața pe stradă și sexul, momente în care drogurile devin mai importante decât hrana și apa. 
Se repune o vreme pe picioare cu ajutorul unei amice, deschid un magazin de haine, dar drogurile fac parte din viața amândurora. 

Întoarsă acasă, în orașul natal, drogurile încep să aibă repercursiuni asupra lui Alice. Chiar dacă ea încearcă din răsputeri să se țină departe de ele, ceilalți consumatori din liceul ei o vor chinui pentru că vrea să lase.

"sunt doar o părticică infimă dintr-o realitate plină de durere."
Durerea cauzată de decesul bunicilor materni, răzbunarea altor tineri cosumatori de droguri dar și insecuritatea tipică adolescenților  o vor arunca pe Alice direct într-un ospiciu pentru dezintoxicare.

"10 aprilie
Acum am un scop, mă simt mult mai puternică. De fapt, mă simt mai puternică pe zi ce trece. Poate că acum pot într-adevăr să ți piept drogurilor, și nu doar să mă amăgesc pe mine însămi, așa cum am făcut înainte."
Gândurile acestei fete, despre care se stipulează că ar fi într-adevăr reale, și că jurnalul ar fi fost scris de o adolescentă consumatoare de droguri, sunt de o profunzime extraordinară.
Am mai găsit o introspecție și o observație personală atât de fină și curat scrisă doar în Jurnalul Annei Frank.

Cartea este un semnal de alarmă pentru efectele pe care drogurile le au asupra tinerilor și nu numai. Alice descrie foarte bine senzațiile pe care un consumator de substanțe interzise le poate avea, nu știu exact ce senzații are o persoană în astfel de circumstanțe, dar descrierile din carte sunt foarte credibile.

Întreab-o pe Alice (Go Ask Alice, în original) a apărut în anul 1971, odată cu perioada Hippie, probabil că atunci adulții au început să realizeze că între ei și noile generații apar anumite barirere de comunicare, iar tinerii își găsesc refugiul din ce în ce mai frecvent în droguri.

Go Ask Alice este un vers preluat din melodia celor de la Jefferson Airplain - Two rabbit. 




Piesa face aluzie la cartea Alice în Țara Minunilor, în care Alice mănâncă diferite susbstanțe, inclusiv ciuperci, iar trăirile ei ar fi de fapt metafore ce reprezintă senzații pe care le au consumatorii de droguri.

Până la urmă, Întreab-o pe Alice a stârnit numeroase controverse editoriale, mulți spun că autorul ar fi femeia care a publicat cartea, dar ea se scuză și spune că faptele din jurnal sunt veridice, iar ea a omis anumite nume și date care să ducă la adolescentă (despre care se spune că ar fi decedat la scurt timp după ce editorul a primit manuscrisul) și familia ei.

Fapte reale sau nu, cartea este extrem de bine scrisă, iar acțiunea foarte credibilă.
V-o recomand.
***
Coi ce mai citiți?
Canicula asta este un pretext extraordinar pentru mine ca să stau închisă în casă, lângă ventilator și să citesc.

luni, 26 iunie 2017

Numele meu este Mahtob - Mahtob Mahmoody


"Știam că tata încearcă să dea de mine, dar nu știam de ce. Voia doar să vorbim sau voia să mă vadă? Voia să mă ducă înapoi în Iran? Voia să spele onoarea familiei ucigându-mă pentru ce eram creștină, pentru că nu purtam văl, pentru că mă machiam, ascultam muzică rock (..)?"
Numele meu este Mahtob e povestea lui Mahtob Mahmoody, continuarea relatării începută de mama ei: Numai cu fiica mea de Betty Mahmoody.
Mahtob și Betty încearcă împreună să treacă peste o traumă suferită în Iran, când tatăl lui Mahtob le-a ținut ostatice pe cele două timp de optsprezece luni. Betty  se lasă convinsă de soțul ei, Sayed Mahmoody, să facă o vizită de două săptămâni în Iran, în țara natală a soțului. Doar că ajunși acolo, atitudinea lui Sayed se schimbă radical, când vine vorba de soția lui. Începe să fie din ce în ce mai autoritar cu Betty, recurge la amenințări și bătăi. 

În final, vizita se dovedește a fi o minciună, pentru că Sayed Mahmoody ia decizia de a rămâne în Iran definitiv alături de cele două.
Anii optzeci au însemnat pentru Iran război și violențe, iar pentru o cetățeancă americană și fiica de șase ani a însemnat un loc de-a dreptul primejdios. 

Războiul, violența domestică și insercuritatea a însemnat pentru familia Mahmoody destrămarea, Betty hotărăște să fugă cu Mahtob din Iran, deși o acțiune foarte periculoasă care ar fi putut să-i aducă moartea, femeia hotărăște să se salveze pe ea și pe fiica ei din primejdie.
Ajunsă înapoi în Statele Unite, după fuga din Iran, Mahtob se luptă adesea cu teama că tatăl ei ar putea să o răpească sau să le facă rău ei și mamei sale. Ba mai mult, Mahtob trece printr-un proces greu și lung în care încearcă să-și ierte tatăl pentru ceea ce le-a făcut în Iran, dar și pentru necazurile pe care i le-a cauzat lui Mahtob în copilărie și în anii de după fuga din Iran.
"Da, L-am iertat pe tata, l-am iertat pentru ceea ce ne-a făcut în Iran probabil la mai puțin de un an după ce am evadat."
Procesul iertării este unul lung și anevoios pentru Mahtob, îngreunat fiind și de boala auto-imună cu care a fost diagnosticată - lupusul. Între tratamente, școală, teama de recidivă a bolii și frica de faptul că Sayed Mahmoody ar putea să o găsească, Mahtob reușește prin credință, rugăciune și alături de familia mamei care o susține, să devină o persoană echilibrată.

"În adâncul sufletului, cred că în iertare găsești o plăcere pe care n-o găsești în răzbunare."
Cartea a fost o adevărată pildă pentru mine, o admir pe Mhtob pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, pentru că a reușit să treacă peste greutățile cauzate de lipsa tatălui, ba mai mult, a trecut peste insecuritatea cauzată de posibila lui reapariție în viața ei.

Mahtob nu acceptă nici un fel de concesie cu privire la comunicarea cu el, preferă să lase trecutul în spate și să îi evite pe cât posibil pe cei trimiși de tatăl ei în SUA ca să le facă rău ei și familiei sale.

Găsiți aici un interviu recent cu Mahtob Mahmoody. Iar de pe librăria online Libris puteți achiziționa cartea Numele meu este Mahtob

După întoarcerea în State, Betty Mahmoody s-a dedicat ajutorării copiilor ce riscă să fie răpiți internațional, iar Mahtob a devenit psiholog și ajută persoanele care suferă de afecțiuni psihice.

sâmbătă, 24 iunie 2017

Sânzienele și zestrea noastră



Tradiția urbană născută prin 2013 într-un mediu propice culturii și  păstrării tradiției străbune cere ca astăzi fetele să îmbrace o ie, o bluză cu motive tradiționale românești.
Româncele din diaspora, ce-i drept, și chiar și românii, au fost incredibil de receptivi la această inițiativă, așa că de câțiva ani încoace mediul online se umple cu fotografii de-ale românilor ce-și poartă zestrea. 
Încă există fete și femei de vârsta mea, sau mai învârstă, care au fost binecuvântate cu cel puțin o bunică ce le-a cadorisit cu ia din tinerețile ei. Altele, ca mine, și-au cumpărat ia din piață. 

Îmi place ideea de analiză a vestimentației din țara noastră, din ce am citit, am aflat că hainele românilor erau ornamentate cu simboluri ce reprezentau natura. Forme geometrice adesea pre-creștine, întâlnite la geto-daci, dar și în alte popoare (1).
 Vreau să vă explic, în câteva cuvinte, ce forme aveam preponderent pe îmbrăcăminte:

Rombul  recunoscut foarte bine în arta lui Brancuși și mai ales coloana Infinitului reprezentând uniunea dintre cer și pâmânt, el găsindu-se cu precădere atât în portul tradițional cât și în sclupturi, vase, picturi bicericești. Alte motive geometrice întâlnite sunt: cercul, spirala, unghiurile, hașurile (ce reprezintă apa).

Românii și-au ilustrat și activitățile zilnice sau lucrurile importante din viață pe haine: Soarele (adesea găsit sub formă de cerc, sau floarea-soarelui. Simbolul este unul ancestral și reprezintă conexiunea cu divinitatea), Florile sau vegetația (reprezintă viața, trăinicia, abundența și adesea meșteșugurile din zona în care erau făcute hainele, de exemplu simbolul viței de vie),.

Cromatica avea și ea un rol extrem de important, culorile deschise sau vii erau purtate de tineret, de fete nemăritate, aflate la început de drum. Culorile mai sobre erau întâlnite pe iile femeilor măritate.
De asemenea, anumite culori erau preponderente în diferite zone geografice: auriul și verdele în zonele de câmpie, maro și roșul în regiunile muntoase. 


Ziua de 24 iunie n-a fost  întâmplător aleasă de Comunitatea La Blouse Roumaine pentru a sărbători Ziua Universală a IEI. Românii au la această dată două sărbători, una religioasă, naștere Sfântului Ioan Botezătorul și una din popor, Sânzienele sau Drăgaica. 

Sărbătoarea Sânzienelor îşi are originea într-un străvechi cult solar şi se mai numeşte în unele locuri şi "Cap de vară" sau "Amuţitul cucului". Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară (în jur de 21 - 22 iunie) sau la Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Deci, 24 iunie este o dată importantă pentru noi, avem trei motive de bucurie, trei motive de sărbătoare: nașterea lui Ioan Botezătorul, Sânzienele și ia, costumul nostru din zestrea străbună.

Japonezii au chimono, indiencele sari, iar românii au ia. 

Voi ce purtați azi? 😃

Surse:

http://www.mediafax.ro/life-inedit/noaptea-magica-de-sanziene-credinte-obiceiuri-traditii-16509561

https://www.florideie.ro/blog/ce-semnificatie-au-simbolurile-brodate-pe-ii/

http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=734:portul-popular-de-s%C4%83rb%C4%83toare-%C3%AEn-bihor&Itemid=201

duminică, 18 iunie 2017

Toate casele au nevoie de un balcon - Rina Frank


Toate casele au nevoie de un balcon, la fel cum fiecare om are nevoie din când în când de o privire retrospectivă asupra propriei sale vieți. Balconul poate fi o metaforă asupra vieții, din balcon vezi și în interiorul casei, dar vezi și exteriorul ei, lumea dinafară. Practic ești situat undeva între cele două lumi, lumea ta interioară, reprezentată de casă și cea exterioară.


Toate casele au nevoie de un balcon este povestea vieții Rinei Frank, ea povestește despre copilăria petrecută în orașul israelian Haifa, alături de părinții și sora ei, Yosefa. Emigrați din România, părinții Rinei încearcă să își găsească locul în societatea formată din oameni proveniți din întreaga lume.

Frumoasă, impulsivă și băiețoasă, Rina trăiește câțiva ani în cel mai sărac cartier din Haifa, Wasi Salib, înconjurată de diferite alte familii de evrei sau musulmani, un teritoriu în care religiile și tradițiile se îmbină.
Cu toate acestea, Rina este nevoită să se supună anumitor cutume sociale. Fiind foarte frumoasă, mama sa mizează că fata se va căsători și va avansa pe scara socială, nevând nevoie de prea multă școală, în timp ce Yosefa este cea mai bună elevă.

Aș fi vrut o minge, dar mi-era rușine să o cer pentru că eram fată.

Viața familiei este complicată de sărăcie, dar și de obiceiurile celor din jur. Bătaia, deși nu este prezentă în propria familie, o înconjoară pe Rina. Își vede diferiți vecini bătându-și soțiile și copiii fără mustrări de conștiință.

Căsătoria Rinei, deși se arată la început una foarte bună, se mărită cu un bărbat înstărit, își află finalul destul de devreme.
Fetița lor, a Rinei și a soțului, se naște cu probleme de sănătate din cauza cărora relația dintre cei doi se strică și apar tensiuni. Cu toate acestea, Rina se dedică întru totul creșterii și însănătoșirii copilei.

Legea naturii vrea ca ființa slabă să supraviețuiască numai dacă e cineva lături de ea.
Finalul cărții este unul deschis, lăsând loc de interpretări. Îi permite cititorului să își imagineze un al final, mai pe placul lui și mai frumos pentru Rina și Noa.

Să vă spun părerea mea

Dacă aveți chef de o poveste, o destăinurie prietenească pe care autoarea reușește să o facă despre propria-i viață, vă sfătuiesc să citiți Toate casele au nevoie de un balcon. Mie mi-a plăcut cartea.

Voi ce carte citiți? Sau ce carte vă așteaptă cumințică pe masă?
Pe mine mă așteaptă Numele meu este Mahtob, de Mahtob Mahmoody.