luni, septembrie 29

Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea


Dewey .Pisoiul din biblioteca unui mic oraș este povestea motănelului Dewey Readmore Books (Dewey Citeștemaimulte Cărți). Motănelul a trăit nouăsprezece ani în Biblioteca Publică a orașului Spencer din Iowa, Statele Unite ale Americii. A fost salvat într-o iarnă friguroasă chiar de directoarea bibliotecii, din cutia de restituire a cărților unde fusese aruncat de un om iresponsabil.
Motănelul a fost încet încet adoptat de personalul bibliotecii iar mai apoi de toți cititorii din Spencer. Dewey se asigura că fiecare cititor care trece pragul bibliotecii are parte de un pic de atenție din partea lui, astfel încât oamenii să plece acasă cu zâmbetul pe buze.
Vicki și Dewey
Autoarea cărții este chiar directoarea bibliotecii din Spencer, cea care l-a salvat pe motănel. Această carte este un fel de biografie a lui Dewey, scrisă cu drag în memoria motanului care a ajuns celebru și a dat o nouă definiție spațiului cultural și relaxant care este biblioteca.
Vicki Myron, autoarea, avea ea însăși o poveste de viață tristă din cauza unei căsnicii nereușite rezultată cu necesitatea de a-și crește de una singură fiica.
Pe internet există zeci de înregistrări cu motănelul. Mi se pare că era un pisoi frumos și plin de farmec.
Din carte aflăm că Dewey era plin de personalitate, avea tabieturi și, deși era prietenos, nu se lăsa cumpărat oricum și nu oferea afecțiune oricărei persoane cu orice preț.
Obiectele lui preferate erau elasticele de cauciuc, cutiile de carton și iarba pisicii. Avem chiar și liste cu lucrurile care îi plăceau și care nu îi plăceau lui Dewey Readmore Books.
 Mi-a plăcut mult povestea lui și sunt fericită că a avut o poveste cu final fericit, a trăit frumos, a fost alintat și a adus zâmbete pe fețele celor din jur la rândul său.
 Și acum există numeroase exemple de pisicuțe care trăiesc în bibliotecile publice sau universitare. Cea mai apropiată de noi este poveste pisicuței  Penge care trăiește la Biblioteca Universității din Szeged, Ungaria.
Există chiar o hartă a bibliotecilor care au pisică, o găsiți aici. Dewey a fost privilegiat, el a fost adoptat din milă și apoi iubit de cei din Spencer, deși în general prezența pisicilor în bibliotecă avea rol practic.
Ele erau aduse în biblioteci pentru a proteja cărțile și documentele de dăunători precum șoarecii sau șobolanii. Existau pisici în biblioteci încă din Antichitate, când Herodot descria prezența bibliotecilor în templele egiptene. Același rol îl aveau pisicile și în Evul Mediu, când trăiau în bibliotecile mănăstirilor.
 Acum s-au găsit alte metode de stârpire a acestor dăunători, așa că prezența pisicilor este mai rară în bibliotecile noastre. Acum rolul lor este de a binedispune cititorii.
Mi se pare foarte drăguță ideea ca o pisicuță să trăiască într-o bibliotecă. Cred că în Oradea acest lucru ar fi destul de dificil..
Eu nu sunt o mare împătimită a pisicilor, dar îmi sunt dragi, la fel de dragi ca și câinii.
În fine, puteți să găsiți această carte pe librăria online Libris. Aici aveți transport gratuit la orice comandă în toată țara și puteți găsi o gamă bogată de cărți în limba engleză.
Voi ce mai faceți? Ce citiți? Cum merge școala? Începe și facultatea, pregătiți? Eu sunt destul de încântată.

sâmbătă, septembrie 27

Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec în FITO 2014

Bărbatul cu pălărie şi Bărbatul cu baston

Am văzut în seara aceasta un spectacol bun, știu că e clișeu, dar din FITO 2014, Buzunarul cu pâine e spectacolul care mi-a mers cel mai bine la suflet.
Textul îi aparține lui Matei Vișniec, păpușile și tot restul aparțin Companiei Qui Peut din București. Din ce am înțeles, spectacolul este examenul de licență  al absolvenților UNATC de la specializarea  Păpuși și Marionete din anul 2012.
Am văzut un trailer al spectacolului mai demult și mi-a plăcut, am ochit spectacolul în programul FITO de anul acesta și am zis că nu pot să-l pierd. Nu l-am pierdut și foarte bine am făcut.

E primul spectacol cu păpuși destinat adulților pe care l-am văzut. Să nu înțelegeți greșit, nu e destinat adulților pentru că ar fi indecent sau vulgar, ci pentru că e puțin prea moralizator, mai puțin colorat și muzical decât  sunt în general spectacolele cu păpuși destinate celor mici.
Cele două personaje - Bărbatul cu baston și Bărbatul cu pălărie- cum îi numește Vișniec, pe care eu i-aș numi mai degrabă Bătrânul și Copilul, îmi amintesc de oamenii de azi.

Cei doi bărbați se mulțumesc să constate că într-o gaură de canal descoperită zace un cățel neajutorat. Sunt puși în fața faptului împlinit, dacă Bătrânul se mulțumește pentru început doar cu trasul concluziilor și arătatul cu degetul spre făptași, Copilul, cu naivitate, ar vrea să acționeze mânat de spiritul de aventură și întrajutorare. Fără să gândească problema îndeajuns, găseşte ca soluție o funie: Cu o funie s-ar putea coborî!
În cele din urmă cei doi ajung să discute lucruri cu adevărat usturătoare, de la nepăsarea oamenilor, până la spernața de mai bine, ilustrând perfect societatea în care trăim.
Am văzut spectacolul acesta într-un fel naiv, trist, umoristic, sarcastic. Păpuşile, schimonosite cum sunt, m-au făcut să mă simt parte a problemelor pe care societatea de azi le are, probabil că la fel s-au simțit și ceilalți spectatori. Cred că la fel am fost și eu când am auzit pisicuța miorlăind în grădina de lângă bloc vara trecută. Așteptam, la fel ca cei doi, ca altcineva să facă ceva, speram ca cineva să salveze pisica și să se facă liniște. La fel procedează și bărbații,  speră și ei că bietul cățel se simte bine în canal sau că nu e de competența lor să îl ajute. Bătrânul îi oferă la un momentdat niște pâine din buzunar, de aici titlul piesei.

Totul se termină ca într-un vis, eu una nu mi-am dat seama dacă au eliberat cățelul sau au rămas și ei captivi . Cert este că viața merge înainte, ca într-un lanț al slăbiciunilor, unul absurd : Mai spune-mi cum o să fie mâine? O să fie bine.
Tehnica de mânuire este simplă şi probabil complicată, o păpuşă are nevoie de patru mâini ca să prindă viaţă aici. Cel ce mânuieşte capul vorbeşte, iar celălalt se ocupă de rest. Cred că e o tehnică grea, nu e prea plăcut să petreci cam cincizeci de minute în genunchi, aplecat peste o masă. Efortul păpuşarilor e lăudabil.
Când eşti păpuşar e oarecum mai uşor, oarecum mai greu. Nu cred că e uşor să dai viaţă unui obiect, unei păpuşi. Trebuie să realizezi că dacă nu ești atent riști să devii cineva care spune niște replici în timp ce ține o păpușă în mână. Important este să te transformi în păpușă și să știi că în acele momente toți ochii sunt pe ea.
Câte și mai câte s-ar putea spune despre acest spectacol, despre acest text. Dar nu mai știu ce să spun.
Mi-a plăcut, m-am simțit, m-am regăsit și  atât. Închei transmisia. :)

*******
Urmează şi o recenzie de carte cât de curând. Rămâneți aproape! :)

(sursă foto)

marți, septembrie 16

Pledoarie păcii


Război!? la ce bun?

Război, ia-ți conflictele și pleacă acasă! Noi vrem Pace!
Pleacă oriunde este casa ta, dar lasă Pămânul în Pace! Nu-mi pasă unde este casa, atâta timp cât nu se află pe Pământ.
M-am săturat de tot și toate. M-am săturat să aud că Pământului îi mor copiii, din cauza ta, Război! Nu știu cum arbitrează Dumnezeu aceste jocuri, dar nu pare corect! Îmi vine să-I trimit o plângere, dar nu știu cum să o forumlez. Oare, răspunde Dumnezeu în scris... în termen de treizeci de zile?
Să încep cu "Dragă Dumnezeu"? Sau mă formalizez în van? Oare, dacă-L rog pur și simplu să penalizeze Războiul pentru că nu e fairplay mă va asculta? A fost vreodată corect? Mă îndoiesc...
Uneori nici măcar arbitrii nu sunt corecți. Dar Dumnezeu nu e arbitru, el e creator. Cum poate un creator să-și lase creația la auto-distrugere? Poate că această auto-distrugere e doar un simulacru, iar planurile sunt altele. Sper să fie așa, SPER! Copiii care urmează să se nască merită un ceva mai bun, asta pentru că celor deja născuți nu am fost în stare să le oferim luxul de a nu se teme de Război, de a trăi în Pace, de a avea suficient...
Cum să vă explic? În lume au loc masacre oribile, noi le vedem doar la TV și ne oripilăm, nu vreau să știu cum ar fi să trecem chiar noi prin astfel de situații.
Noi suntem privilegiați,  nu am fost amenințați de Război. Suntem oare destul de recunoscători? Pentru asta îi mulțumesc marelui Arbitru. Dar îl rog să nu uite că și alții merită Pacea la fel de mult ca noi!
Doamne, fă-l pe Război să ne ocolească în continuare! Doamne, dă-le Pace și celor care sunt vizitați de Război!
Amin!

luni, septembrie 8

Înainte de culcare #11, Pagini cu suflet și promovarea lecturii


De vreo trei zile citesc de zor "Crimă și pedeapsă" de Dostoievski, m-a captivat, dar, ca de obicei stau prost cu timpul. Mă veți întreba de ce, doar e vacanță?!, ei, din varii motive...
Până acum Dostoievski m-a purtat prin cele mai întunecate unghere ale orașului Sankt Petersburg alături de stundentul Raskolnikov și de cei cu care interacționează acesta. Cartea te vrăjește, te fascinează și îți lasă impresia, în doar 70 de pagini - cât am citit până acum, că îi cunoști pe oamenii din carte și că te plimbi cu ei prin mohorâtul oraș.

Voi ați citit? V-a plăcut?
Ce mai citiți voi înainte de culcare?

Acum, să trecem la alte chestiuni la fel de serioase. Mi-a șoptit o păsărică un lucru foarte important. În mediul online, al bloggerilor iubitori de carte, e forfotă mare. A apărut o nouă inițiativă care promovează lectura. Găsiți detalii despre Pagini cu suflet pentru fiecare aici. Eu m-am alăturat și aștept să văd ce va ieși.
De asemenea, există o bibliotecă online cu cărți gratuite, vă invit să aruncați un ochi pe Bibliocărți.

miercuri, septembrie 3

Minciuni pe canapea - Irvin D. Yalom


Minciuni pe canapea este romanul lui Irvin D. Yalom, după cum ne dăm seama și de pe coperta cărții, desigur.
Irvin D. Yalom (n. în 1931) este un doctor în psihiatrie american, autor a numeroase lucrări de specialitate, devenite ulterior cărți de referință în domeniu, dar și scriitor, autor al câtorva romane, cum ar fi cel despre care vorbim aici.

Minciuni pe canapea  urmărește relația dintre diferiți psihanaliști și pacienții sau pacientele acestora. Gradul de implicare pe care aceștia îl au în timpul ședințelor de terapie dar și intrigile create de aceste ședințe.
Este un roman complex, puțin obositor pentru mine, nu e chiar genul meu. Conține termeni de specialitate din psihologie si psihanaliză.
Aflăm detalii despre meseria de psihanalist, despre cum vede un asemenea expert o poveste cu care vine pacientul său, despre etica meseriei, confidențialitatea pe care trebuie să o păstreze dar și problemele pe care un psihanalist le întâmpină în momentul în care are o relație, să o numim carnală, cu vreo pacientă. În jurul acestora se țes și anumite intrigi, o soție părăsită de soț hotărăște să îl seducă pe psihanalistul bărbatului, pentru a se răzbuna pe acesta. Dar și multe alte evenimente de acest gen.
E o recenzie scurtă, câteva cuvinte la obiect, nu e un roman prea romantic, are un stil destul de.. hm.. la obiect, fără coloraturi sau dulcegării. Păcat, mie îmi plac aspectele de culoare din cărţi, sunt o fire mai visătoare, mai romantică. Poate ar trebui să fac şi eu o vizită unui psihanalist, cine ştie.
Nu prea ai ce să spui despre această carte, o citeşti, analizezi situaţia concretă, mergi pe firul acţiunii odată cu rândurile şi te complaci, ba începi să ţii partea unuia dintre personaje şi să îl urăşti pe celălalt. Sau, poate le vei urî pe toate... depinde de cititor.
Eu nu m-am ataşat de nici unul dintre personaje, nu ştiu, firile lor mi se par cam rigide, femeile caută să seducă, psihanaliştii sunt rigizi dar se lasă şi purtaţi de val, iar restul bărbaţilor sunt nişte mocofani care văd în psihanalist un prieten. Nu conştientizeză că pentru psihanalist e doar o profesie.

Puteţi găsi această carte, dar şi multe altele pe librăria online Libris, de asemenea, acolo găsiţi şi o gamă variată de cărţi în limba engleză. Să nu mai vorbim de faptul că Libris.ro oferă transport gratuit în toată ţara la orice comandă, indiferent de valoare.

marți, septembrie 2

Călătorie, pelerinaj - fotoreportaj

Palatul Parlamentului

Sâmbătă am vizitat și eu capitala, mult visatul pământ al făgăduinței - retoric vorbind - din țara noastră. Mai trecusem prin București, dar am staționat circa douăzeci de minute și n-am apucat să ies din gară.
Vremea a fost foarte bună, am ajuns pe meleagurile bucureștene cu ocazia înscăunării noului episcop al Bisericii Române Unite cu Roma și am stat în oraș o zi. Biserica la care a avut loc evenimentul se numește Catedrala Sf.Vasile cel Mare și a fost declarată ca fiind cea mai micuță catedrală, în ea abia încap circa o sută de persoane, așa că evenimentul s-a desfășurat pe esplanda din fața bisericii.
A fost plin de lume, forfotă destul de mare și chiar entuziasm pentru credincioșii noii eparhii. Un lucru mă miră și mă bucură, faptul că a fost ridicată  la rangul de catedrală o bisericuță. Văd că se pot face lucruri mari și în locașuri mici, nu e musai nevoie de lux și fast pentru a te ruga lui Dumnezeu. El ascultă  și dacă te rogi acasă, ori într-o bisericuță mică, dacă ții neapărat să fii într-un lăcaș de cult. Mă enervează că acum se construiesc biserici la greu, le vor foarte mari, cât se poate de înalte și grandioase iar construcția lor durează ani de zile... de ce? La ce bun să faci ditamai clădirea, să investești mult de tot ca mai apoi să fie doi sau trei enoriași duminica la slujbe? Mai bine investeși să renovezi sau să întreții lăcașurile sau clădirile vechi de patrimoniu care există deja.
 Oarecum tipic românesc, dacă ne uităm, de exemplu la Palatul Parlamentului, clădire grandioasă cu investiții mari, forță de muncă pe măsură, iar acum cred că abia poate fi întreținut imobilul.
O doamnă din grup s-a aplecat pe terasa din fața clădirii după ce am terminat turul de vizitare și a reușit să scoată o dală de  marmură din pavaj, foarte ușor, a zis că dacă vrea poate s-o ducă și acasă și să așeze pe ea oala cu supă. De aici denotă cât de mult se ocupă autoritățile de întreținerea clădirii, bine că invită turiști ca să o viziteze în astfel de condiții.

La evenimentul de înscăunare am stat în spatele unei maici și al unui preot, în fața lor se poate vedea ecranul pe care apăreau imagini live cu cei care celebrau liturghia. Vremea a ținut cu noi și a fost lume destul de multă, celebrarea a fost transmisă în direct la TVR 2 și la radio.
Imediat după ce slujba s-a terminat am mers să vizităm Palatul Parlamentului. Din turul pe care l-am făcut am aflat destul de multe lucruri, interiorul e într-un fel fascinant. Soții Ceaușescu aveau planuri foarte mari pentru această clădire, dar n-au mai apucat să se bucure de ea. Autorităților care au preluat planurile pentru construcție imediat după căderea comunismului le-a luat  ani ca să o finalizeze, aveau  dubii în privința construirii ei din cauză că această clădire reprezenta un simbol al comunismului, datorită acestui fapt  denumirea de Casa Poporului se schimbă în Palatul Parlamentului.

Palatul Parlamentului
După turul din Palatul Parlamentului am vizitat și puțin din Centul Vechi al Bucureștiului. Mi-a plăcut, deși nu m-a dat pe spate. Bucureștiul e un oraș frumușel,  chiar dacă pare într-un fel dezordonat și dezolant prin îmbinarea dintre interbelic, comunist și contemporan. Parcă s-ar da o luptă în el, cele trei elemente se bat cap în cap, nu are încă o armonie. Nici faptul că fațadele clădirilor sunt ornamentate cu bannere ce ne îmbie să cumpărăm un anumit produs ori să ne abonăm în diferite rețele telefonice nu ajută... să nu mai vorbesc despre graffiti-urile mâzgălite pe monumente.
Aceste lucruri mă fac să-mi iubesc și mai mult urbea mea natală, liniștită și descrisă de unii ca fiind plictisitoare.
Seara în schimb parcă Bucureștiul, orașul tuturor posibilităților, se schimbă . Clădirile își întorc latura mâzgălit de la privitor și ne permit să le vedem, să le admirăm, într-o altă lumină. Da, mi-a plăcut mult mai mult Bucureștiul pe timp de seară!
Sediul Băncii Naționale

Pietonala dar și clădirile se umplu de lume, au loc concerte în aer liber, expoziții cu vânzare de pictură, vânzare de antichități, iar statuile vivante se simt ca acasă. Pe lângă că este un oraș în care kitch-ul (mașini luxoase parcate aiure în centru) se îmbină cu autenticul, București mai este și un oraș cultural. 
 
expoziție de pictură cu vânzare

 un artist reproduce o clădire
o tânără statuie vivante în așteptare 


Tonomatul cu cărți de la metrou mi s-a părut o idee foarte foarte bună. Am văzut titluri la prețuri acceptabile,  dar n-am apucat să mă hotărăsc asupra unuia dintre ele pentru că venea metroul și riscam să-l pierd. Oricum, am văzut un astfel de aparat doar într-o singură stație, undeva în stația Piața Unirii, mi se pare. Dacă sunteți din București probabil ați mai întâlnit astfel de găselnițe, sau mă înșel? 


 

Pictură murală cu scenă victoriană pe tavanul unei clădiri din Centrul Vechi, în interiorul clădirii avea loc un târg cu vânzare de antichități și obiecte lucrate manual. 

Priveliște peste Dâmbovița


A doua zi în drum spre casă am vizitat Castelul Peleș, o clădire extraordinară și plină de farmec interbelic.



Pe lângă aceste obiective am revăzut Mănăstirea Cozia și alte câteva biserici din București dar și dinafară. 
***** 

La final de articol, vă invit să faceți și voi scurte reportaje din orașele pe care le-ați vizitat. Sper că v-a plăcut acest articol și fotografiile din el. Menționez că toate sunt realizate de mine și sper să vă placă. 
Îmi cer scuze pentru îndelunga-mi absență! 
O lună septembrie cât mai colorată și caldă vă doresc!