duminică, 9 noiembrie 2014

Pianistul - Wladyslaw Szpilman, memorii


sursa desenez.net


" Cum avea să fie purtat războiul ăsta fără acompaniament la pian - cum o să fie?"

Vă avertizez, aceasta este o  altă recenzie din categoria cărților care au ca temă Holocaustul. Abia ce am terminat de citit cartea, aşa că scriu recenzia cât amintirile îmi sunt încă foarte proaspete.

Despre autor 

Wladyslaw Szpilman,  a tărit între anii 1911 şi 2000, a fost un pianist evreu din Polonia. Supraviețuitor al Holocaustului, viața sa a constituit subiect al filmului "Pianistul" din 2002.
După terminarea școlii a mers la Varșovia pentru a studia pianul  la "Școala de Muzică Chopin", unde îi este profesor Jozef Smidowicz, și mai târziu profesorului Aleksander Michalowski. În 1931 pleacă la Berlin, la Academia de Muzică, unde îi este profesor Leonid Kreutzer și Arthur Schnabel la pian și profesorul Franz Schereker . În acest timp el a scris mai multe lucrări pentru pian și vioară. În anul 1935 Szpilman lucrează pentru "Radio Polonia", unde, exceptând perioada războiului, a lucrat până în 1963. În 1946 a publicat cartea sa "Moartea unui oraş" (republicată sub titlul Pianistul), unde și-a scris memorile din perioada 1939-1945. Din 1945, Szpilman a fost solist într-o formație și a avut concerte în Polonia, Europa și America. El și Bronislaw Gimpel au format un duet pentru pian, având un mare succes în anii 1932. Până în anul 1987  a avut peste 2,500 concerte în toată lumea, cu excepția Australiei. În 1936 el și-a început, de asemenea, și cariera de compozitor, având peste 500 de melodii. În aul 1955 a primit premiul Uniunii Compozitorilor Polonezi.
De asemenea, a scris nenumărate piese orchestrale, muzică pentru teatru, muzică pentru copii, precum și muzică pentru film. 
(sursa wikipedia)

Rezumat



Pianistul este o carte de memorii. Memoriile unui pianist polonez evreu care a lucrat la Radio Polonia.
Întâmplările prezentate în carte sunt pur și simplu cutremurătoare, mă duc cu gândul la un film thriller, unul în care Wladyslaw Szpilman se luptă să supraviețuiască.
"În acea ultimă zi petrecută la studioul radio, am susţinut un recital Chopin. Avea să fie cea din urmă transmisiune de muzică în direct din Varşovia. Proiectilele au explodat aproape de radiodifiziune tot timpul cât am cântat, iar clădirile din preajmă luaseră foc. De-atâta zgomot, abia dacă mai puteam auzi sunetul propriului pian."
Memoriile încep cu ocuparea Varșoviei de către naziști. Descrie viața din ghetou alături de familie: părinţi, frate, surori, dar şi evenimentele tragice care au urmat după ce aceştia au fost îmbarcaţi spre tabăra de exterminare de la Treblinka. Nu a mai aflat nimic de ei.
Mai apoi îşi duce viaţa în clandestinitate, chinuindu-se să scape de nziştii care ocupaseră Varşovia. Este ajutat în numeroase cazuri de cunoştinţe, la un momentdat chiar de un ofiţer german, Wilm Hosenfeld.

Am vazut ecranizarea memoriilor, mi-a plăcut, chiar dacă aveam impresia că sunt exagerate.
Acum, după ce am citit cartea, realizez că a fost redată într-un mod chiar realist, aş putea zice, o un realism cutremurător . Realitatea în care tu ca evreu eşti cel vizat, realitate în care orice persoană întâlnită pe stradă îţi e inamic, doar pentru că tu eşti evreu şi considerat proscris.

Urât, oribil, spune-i cum vrei. Ce am citit a fost ca o palmă pentru mine, imaginile transmise, chiar dacă într-un mod cât se poate de degajat, m-au izbit direct în faţă şi m-au dus cu gândul la o carte din genul beletristică. Realizam ulterior că acestea sunt nişte memorii şi că faptele sunt reale.
Cum a putut umanitatea să facă atâta rău semenilor ei? Cum poate să mai facă în continuare aşa ceva?

Din fericire pentru noi, Szpilman a supravieţuit războiului, chiar dacă a trăit şase ani mizeri şi nesiguri.
După ce nemţii au fost înfrânţi, Wladyslaw Szpilman şi-a reluat activitatea de pianist la Radio Varşovia, exact cu piesa cu care s-au întrerupt transmisiile când a început războiul.

"Wladyslaw Szpilman a reînceput imediat să lucreze ca pianist la Radio Varşovia. A reluat transmisiunile de după război cu aceeaşi piesă Chopin pe care o cântase live la radio în acea ultimă zi, în mijlocul bombelor şi gloanţelor artileriei germane. Ai fi zis că Nocturna în diez minor fusese doar întreruptă, pentru scurt timp, astfel încât în intervalul de şase ani Herr Hitler să-şi poată cânta partitura pe scena lumii." - epilog, Wolf Biermann 

Cum să vă spun, citiţi această carte dacă doriţi să aflaţi despre Holocaust. O temă mereu actuală, mereu cu impact comercial, chiar dacă ilustrează o realitate dureroasă şi nedreaptă.
Mai multe nu prea pot să vă spun.

p.s. azi se împlinesc 76 de ani de la Noaptea de Cristal, considerată începutul simbolic al Holocaustului.Cu această ocazie, azi se sărbătorește Ziua Internațională de Luptă împotriva Rasimului și Antisemitismului.
Nu am plănuit să scriu articolul cu această ocazie, dar nimic nu e întâmplător.

joi, 6 noiembrie 2014

mii de pași



Cu un pas mai aproape de ideal. Cu un pas mai aproape de necunoscut. Cu un pas mai aproape de tine
Necunoscutule, cu un pas...
Timpul face pași repezi, fuge de mine, eu fug de prezent. Timpul fuge cu mine, mă agăț de el fără să vreau, mă trage după el, mă duce la tine Necunoscut.
Totul e ca un dans, unul lent în aparență. Muzica e cântată de o voce fminină, soavă, răgușită și senzuală. Pașii se repetă, vocea îmi spune să fug. Unde să fug? Cât de departe? Suntem doi, trei sau patru, suntem miii, milioane care facem acești pași spre Necunoscut. Toți facem pașii spre Necunoscut, împreună sau spearat.
Mi-e teamă, dar nu am voie să recunosc. Mi-e frică, sunt înghețată de frică.
Nu știu cum voi face pașii, nu știu care va fi următorul pas, unul greșit și destinul se schimbă. O vorbă aruncată în van și totul s-a dus. Pașii îmi sunt împleticiți. Ar trebui să îi controlez mai bine de la o anumită vârstă. Ar trebui să nu mai umblu ca un bebeluș care învață să meargă. Cu toate acestea, cât trăiești înveți și cu cât înveți te apropii mai tare de Necunoscut.
Un pas. Doi pași. Trei pași. O mie de pași. Unde am ajuns? Unde mă duc mai departe acești pași?

luni, 27 octombrie 2014

Ines a sufletului meu - Isabel Allende

Îmi place mult cum scrie Isabel Allende. Această carte seamănă mult ca scriitură, are ritmul alert cu care m-a obișnuit în Eva Luna și Caietul Mayei. Dar e totuși altfel, e un roman de aventură, unul plin de  romantism.

Incipit


Sunt Ines Suarez, locuiesc în cinstitul oraș Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a nașterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea și groaznica epidemie care au bântuit Spanuia imediat după moartea lui Filip cel Frumos.
Ines de Suarez apărând 


Cu aceste cuvinte ne întâmpină Ines Suarez în această mărturie pe care o transmite cu mult patos.
Ines a sufletului meu are la bază fapte reale, urmărește viața femeii Ines Suarez, despre care Isabel Allende ne spune în observația de la începutul cărții că a contribuit la cucerirea Regatului Chile și la întemeierea orașului Santiago. A exercitat o mare influență politică și a avut multă putere economică. Autoarea s-a inspirat din documentele croinicarilor vremii pentru a scrie romanul, plus puțină imaginație și culoare.
Viața în secolul al XVI-lea era una zbuciumată și nesigură, cu atât mai mult pentru o femeie care își ia inima în dinți și pornește alături de nepoata sa pe un tărâm necunoscut.
Ajunge pe continentul American, unul sălbatic și abia descoperit, locuit de fel de fel de triburi de indieni, animale necunoscute și guvernat de boli adesea fatale europenilor.

Ines este un fel de femeie fatală, ajunge să devină amanta Pedro de Valdivia, întemeiatorul Regatului Chile. Toată acțiunea este la persoana întâi, este un fel de rememorare a vieții, o mărturie pe care Isabel Allende și-o imaginează cu multă acuratețe folosindu-se de documentele vremii și, probabil, legende.
Amintirile lui Ines sunt scrise spre a fi lăsate fiicei sale, Isabel de Quiroga.

Vă spuneam că am cel puțin șaptezeci de ani bine trăiți, însă sufletul și inima, încă neieșite din clocotele tinereții, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, și n-o recunosc pe bunicuța asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-și râde de Ines cea adevărată?
Mi-a plăcut cartea, deși are multe detalii despre călătorii și se fac legături cu tot felul de persoane, de la alți exploratori până la regi ai acelor vremuri. Consider aceste detalii cam obositoare și îngreunează lectura.
În fine. Citiți această carte, dar și alte cărți online, pe care le puteți achiziționa de pe librăria online, Libris.
Tot de la ei puteți achiziționa și cărți în limba engleză. Nu uitați că Libris are transport gratuit oriunde în țară pentru comenzi indiferent de valoare. Timp și chef să aveți, cărți, Doamne fii lăudat, există pentru toate gusturile! :)
Voi ce mai citiţi? Ce mai faceţi?
Eu m-am apucat de Însemnările unui tânăr medic a lui Mihail Bulgakov, văd dacă-mi place.

marți, 14 octombrie 2014

Motive pentru a face voluntariat


Astăzi simt nevoia să abordez un altfel de subiect față de cum v-am obișnuit pe blog. Scriu despre voluntariat.
M-am lovit adesea de persoane reticente și chiar neînțelegătoare când le povesteam că aleg să fac voluntariat în anumite instituții.
De ce să faci ceva pentru care nu ești plătit?  este întrebarea de care mă lovesc adesea.
Îți spun eu de ce, am o listă întreagă:

  1. Pentru că ajuți. Dacă acesta nu este un motiv suficient de bun, fii atent la următoarele.
  2. Pentru că te dezvolți personal.
  3. Pentru că ajungi să cunoști oameni din domeniul în care faci voluntariat. Acum voluntariat nu înseamnă doar să mergi și să servești masa unor persoane ale străzii, acum ai ocazia să faci voluntariat în instituții care vizează și alte domenii.
  4. Pentru că dacă ești tânăr înseamnă că ești în perioada de formare, poate la liceu sau la facultate. Să nu te aștepți ca imediat după ce termini școala să îți sara angajatorii cu job-uri, doar pentru că tu ai fost student și ai trecut examenele. 
  5. Pentru că ai șansa de a te face remarcat în domeniul în care faci voluntariat: o asociație care se ocupă cu persoane nevoiașe, o instituție culturală, o instituție media etc.
  6. Dacă întâmplător ai șansa de a face voluntariat în domeniul în care studiezi, ai câștigat potul cel mare. Continuă, nu se știe câte uși îți va deschide această oportunitate.
  7. Îți faci prieteni. Sună cam pueril, dar sigur vei întâlni persoane cu care te poți înțelege și aveți interese comune.
  8. Înveți, să comunici, înveți să asculți, înveți să lucrezi în echipă sau individual. Înveți cum este munca într-un colectiv organizat. Înveți cum este să ai un șef  sau să fii chiar tu supervizorul unei echipe.
  9. Realizezi că, deși banii sunt un aspect important, nu înseamnă totul în viață. 
  10. La finalul zilei rămâi cu satisfacția de a fi făcut ceva nou, util, plăcut, pentru care nu ceri nimic în schimb. Mă gândesc că fiecare va alege să facă voluntariat într-un loc plăcut. 
Sper că motivele enunțate de mine să vă îndemne să faceți voluntariat. Sau poate faceți deja.
Dacă e așa, unde?

Știu că nu voi reuși să schimb mentalitatea actuală foarte des întâlnită, dar sper ca articolul meu să aducă un plus de deschidere față de această temă. 

vineri, 10 octombrie 2014

Malala Yousafzai a câștigat Premiul Nobel pentru Pace


Sunt foarte încântată să anunț că Malal Yousafzai a câștigat Premiul Nobel pentru Pace anul acesta. Malala a devenit astfel cea mai tânără persoană care a câștigat acest premiu datorită luptei sale pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume.
Puteți citi recenzia memoriilor Malalei aici.
 Cel cu care împarte această distincție este indianul Kailash Satyarthi, care luptă împotriva abuzului asupra copiilor.
Sunt foarte încântată că Malala a luat acest premiu, sunt foarte încântată pentru că îl merită pe deplin.
Urmăresc cu mult interes activitatea lui Malala și discursurile pe care le ține.
Go Malala! We love you!
Aveți mai jos discursul ei de la conferința de presă.

marți, 7 octombrie 2014

Limbajul florilor - Vanessa Diffenbaugh


Ieri am terminat de citit romanul Vanessei Diffenbaugh, și anume, Limbajul florilor. E drept că m-am lălăit ceva cu lectura, ba nu aveam timp, ba nu aveam chef, cu toate că mi-a plăcut mult cartea.
Romanul o are ca protagonistă pe Victoria, o fată crescută în orfelinat și pasată de la o familie la alta cu scopul de a fi adoptată. Nu reușește să se acomodeze nicăieri și este mereu trimisă la orfelinat, până când o femeie singură se decide să o ia în custodie. La început copila de zece ani speră cu orice preț că va fi din nou trimisă la casa de copii, dar cu timpul se acomodează în casa lui Elizabeth, iar aceasta o consideră ca pe propria fiică.
În timpul petrecut la această femeie, Victoria învață, printre altele, limbajul florilor. Limbaj pe care Elizabeth îl folosea ca să comunice cu sora de la distanță cu sora ei, Catherine, fără ca mama lor să le descifreze semnificaţiile.
Limbajul florilor a fost folosit încă din Epoca Victoriana pentru a transmite mesaje codate, fiecare floare are o semnificație, de exemplu : Angelică - inspiraţie, Azalee - pasiune fragilă şi efemeră, Barba-popii - victorie, Begonie- ai grijă, Brânduşa - bucuria tinereţii, Busuioc - ură, Lăcrămioara - reîntoarcerea fericirii, Levănţică - neîncredere, Lotus - puritate etc. Majoritatea florilor şi-au pierdut semnificaţiile pe care le aveau la acea perioadă, dar una dintre ele a rămas  aceeaşi, trandafirul roşu are şi acum semnificaţia de dragoste dacă este oferit sufletului pereche. Bineînţelesc că acum mesajul transmis prin trandafir nu mai este unul secret.
La finalul romanului găsim dicţionarul Victoriei, la care munceşte în roman şi este realizat în urma unei documentări temeinice realizate chiar de autoare.

Planurile cărţii sunt alternante, acesta este aspectul care mi-a displăcut la roman. În unul dintre planuri ni se istoriseşte copilăria Victorie şi problemele cu care se confrunta în timp ce încerca să se acomodeze la Elizabeth, iar în planul imediat următor ne aduce în prezent. Victoria, scoasă de sub tutela statului, acum majoră, care încearcă să îşi ia viaţa în propriile mâini. Petrece o perioadă de timp pe stradă, apoi reuşeşte să îşi găsească o slujbă ca ajutor de florăreasă unde pregăteşte clienţilor buchete de flori prin care să transmită mesaje. 
Ajunge să descopere adevărata dragoste, în persoana lui Grant, o cunoştinţă din copilărie. 

Despre autoare


Vanessa Diffenbaugh s-a inspirat din propria experienţă ca mamă adoptivă. După ce a studiat scriere creativă şi educaţie la Universitatea Stanford, Vanessa a începtu să le predea arta şi scrierea tinerilor cu venituri reduse din comunitate. Vanessa Diffenbaugh trăieşte împreună cu soţul şi cei trei copii ai lor în  oraşul Cambridge, Massachusetts din Statele Unite ale Americii. Limbajul florilor este primul roman publicat de ea.



Să vă spun părerea mea

Este un roman frumos şi complex, citiţi şi o să vedeţi. Mie mi-a plăcut mult. Am aflat multe lucruri despre transmiterea mesajelor prin flori, iar personajul central, deşi nu seamănă cu o domnişoară sensibilă din romanele lui Jane Austen, este totuşi un personaj fascinant. Mă uimeşte prin tăria de caracter, forţa cu care luptă şi mă dezamăgeşte în acelaşi timp pentru că nu se consideră capabilă să iubească. Cu toate acestea, îmi place Victoria, ea descoperă în lucrul cu florile o plăcere şi astfel uneşte destine. Chiar ea afirmă că este singurul lucru la care se pricepe. De asemenea, învaţă să iubească şi să devină o mamă responsabilă, chiar dacă ea nu a avut parte de iubirea mamei naturale.
Singurele minusuri ale cărţii sunt planurile care alternează prea brusc, parcă ai vrea mai bine să citeşti ce se întâmplă cu Victoria copil decât să te ducă imediat la viaţa ei de după ce părăseşte căminul. Un alt minus ar fi faptul că se simte puţin că autoarea a scris cartea după ce a urmat cursurile de scriere. Romanul nu are un stil foarte poetic şi curgător, dar cu toate acestea îl consider un roman bun.
Aici puteţi viziona trailerul cărţii. 



luni, 29 septembrie 2014

Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea


Dewey .Pisoiul din biblioteca unui mic oraș este povestea motănelului Dewey Readmore Books (Dewey Citeștemaimulte Cărți). Motănelul a trăit nouăsprezece ani în Biblioteca Publică a orașului Spencer din Iowa, Statele Unite ale Americii. A fost salvat într-o iarnă friguroasă chiar de directoarea bibliotecii, din cutia de restituire a cărților unde fusese aruncat de un om iresponsabil.
Motănelul a fost încet încet adoptat de personalul bibliotecii iar mai apoi de toți cititorii din Spencer. Dewey se asigura că fiecare cititor care trece pragul bibliotecii are parte de un pic de atenție din partea lui, astfel încât oamenii să plece acasă cu zâmbetul pe buze.
Vicki și Dewey
Autoarea cărții este chiar directoarea bibliotecii din Spencer, cea care l-a salvat pe motănel. Această carte este un fel de biografie a lui Dewey, scrisă cu drag în memoria motanului care a ajuns celebru și a dat o nouă definiție spațiului cultural și relaxant care este biblioteca.
Vicki Myron, autoarea, avea ea însăși o poveste de viață tristă din cauza unei căsnicii nereușite rezultată cu necesitatea de a-și crește de una singură fiica.
Pe internet există zeci de înregistrări cu motănelul. Mi se pare că era un pisoi frumos și plin de farmec.
Din carte aflăm că Dewey era plin de personalitate, avea tabieturi și, deși era prietenos, nu se lăsa cumpărat oricum și nu oferea afecțiune oricărei persoane cu orice preț.
Obiectele lui preferate erau elasticele de cauciuc, cutiile de carton și iarba pisicii. Avem chiar și liste cu lucrurile care îi plăceau și care nu îi plăceau lui Dewey Readmore Books.
 Mi-a plăcut mult povestea lui și sunt fericită că a avut o poveste cu final fericit, a trăit frumos, a fost alintat și a adus zâmbete pe fețele celor din jur la rândul său.
 Și acum există numeroase exemple de pisicuțe care trăiesc în bibliotecile publice sau universitare. Cea mai apropiată de noi este poveste pisicuței  Penge care trăiește la Biblioteca Universității din Szeged, Ungaria.
Există chiar o hartă a bibliotecilor care au pisică, o găsiți aici. Dewey a fost privilegiat, el a fost adoptat din milă și apoi iubit de cei din Spencer, deși în general prezența pisicilor în bibliotecă avea rol practic.
Ele erau aduse în biblioteci pentru a proteja cărțile și documentele de dăunători precum șoarecii sau șobolanii. Existau pisici în biblioteci încă din Antichitate, când Herodot descria prezența bibliotecilor în templele egiptene. Același rol îl aveau pisicile și în Evul Mediu, când trăiau în bibliotecile mănăstirilor.
 Acum s-au găsit alte metode de stârpire a acestor dăunători, așa că prezența pisicilor este mai rară în bibliotecile noastre. Acum rolul lor este de a binedispune cititorii.
Mi se pare foarte drăguță ideea ca o pisicuță să trăiască într-o bibliotecă. Cred că în Oradea acest lucru ar fi destul de dificil..
Eu nu sunt o mare împătimită a pisicilor, dar îmi sunt dragi, la fel de dragi ca și câinii.
În fine, puteți să găsiți această carte pe librăria online Libris. Aici aveți transport gratuit la orice comandă în toată țara și puteți găsi o gamă bogată de cărți în limba engleză.
Voi ce mai faceți? Ce citiți? Cum merge școala? Începe și facultatea, pregătiți? Eu sunt destul de încântată.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec în FITO 2014

Bărbatul cu pălărie şi Bărbatul cu baston

Am văzut în seara aceasta un spectacol bun, știu că e clișeu, dar din FITO 2014, Buzunarul cu pâine e spectacolul care mi-a mers cel mai bine la suflet.
Textul îi aparține lui Matei Vișniec, păpușile și tot restul aparțin Companiei Qui Peut din București. Din ce am înțeles, spectacolul este examenul de licență  al absolvenților UNATC de la specializarea  Păpuși și Marionete din anul 2012.
Am văzut un trailer al spectacolului mai demult și mi-a plăcut, am ochit spectacolul în programul FITO de anul acesta și am zis că nu pot să-l pierd. Nu l-am pierdut și foarte bine am făcut.

E primul spectacol cu păpuși destinat adulților pe care l-am văzut. Să nu înțelegeți greșit, nu e destinat adulților pentru că ar fi indecent sau vulgar, ci pentru că e puțin prea moralizator, mai puțin colorat și muzical decât  sunt în general spectacolele cu păpuși destinate celor mici.
Cele două personaje - Bărbatul cu baston și Bărbatul cu pălărie- cum îi numește Vișniec, pe care eu i-aș numi mai degrabă Bătrânul și Copilul, îmi amintesc de oamenii de azi.

Cei doi bărbați se mulțumesc să constate că într-o gaură de canal descoperită zace un cățel neajutorat. Sunt puși în fața faptului împlinit, dacă Bătrânul se mulțumește pentru început doar cu trasul concluziilor și arătatul cu degetul spre făptași, Copilul, cu naivitate, ar vrea să acționeze mânat de spiritul de aventură și întrajutorare. Fără să gândească problema îndeajuns, găseşte ca soluție o funie: Cu o funie s-ar putea coborî!
În cele din urmă cei doi ajung să discute lucruri cu adevărat usturătoare, de la nepăsarea oamenilor, până la spernața de mai bine, ilustrând perfect societatea în care trăim.
Am văzut spectacolul acesta într-un fel naiv, trist, umoristic, sarcastic. Păpuşile, schimonosite cum sunt, m-au făcut să mă simt parte a problemelor pe care societatea de azi le are, probabil că la fel s-au simțit și ceilalți spectatori. Cred că la fel am fost și eu când am auzit pisicuța miorlăind în grădina de lângă bloc vara trecută. Așteptam, la fel ca cei doi, ca altcineva să facă ceva, speram ca cineva să salveze pisica și să se facă liniște. La fel procedează și bărbații,  speră și ei că bietul cățel se simte bine în canal sau că nu e de competența lor să îl ajute. Bătrânul îi oferă la un momentdat niște pâine din buzunar, de aici titlul piesei.

Totul se termină ca într-un vis, eu una nu mi-am dat seama dacă au eliberat cățelul sau au rămas și ei captivi . Cert este că viața merge înainte, ca într-un lanț al slăbiciunilor, unul absurd : Mai spune-mi cum o să fie mâine? O să fie bine.
Tehnica de mânuire este simplă şi probabil complicată, o păpuşă are nevoie de patru mâini ca să prindă viaţă aici. Cel ce mânuieşte capul vorbeşte, iar celălalt se ocupă de rest. Cred că e o tehnică grea, nu e prea plăcut să petreci cam cincizeci de minute în genunchi, aplecat peste o masă. Efortul păpuşarilor e lăudabil.
Când eşti păpuşar e oarecum mai uşor, oarecum mai greu. Nu cred că e uşor să dai viaţă unui obiect, unei păpuşi. Trebuie să realizezi că dacă nu ești atent riști să devii cineva care spune niște replici în timp ce ține o păpușă în mână. Important este să te transformi în păpușă și să știi că în acele momente toți ochii sunt pe ea.
Câte și mai câte s-ar putea spune despre acest spectacol, despre acest text. Dar nu mai știu ce să spun.
Mi-a plăcut, m-am simțit, m-am regăsit și  atât. Închei transmisia. :)

*******
Urmează şi o recenzie de carte cât de curând. Rămâneți aproape! :)

(sursă foto)