vineri, 3 iulie 2015

Casandra - Christa Wolf

În cele ce urmează vom vorbi despre romanul Casandra, al autoarei Christa Wolf, roman apărut la prietenii noștri de la Editura Univers.

Despre autor

Christa Wolf (1929‑2011) este una dintre cele mai cunoscute scriitoare germane ale secolului al XX‑lea, originară din fosta Republică Democrată Germană. Romanul Der geteilte Himmel (tradus în română la editura Univers sub titlul Cerul dragostei), publicat în anul 1963, i‑a adus Christei Wolf primul premiu literar al Academiei de Arte din RDG – premiul Heinrich Mann. A publicat apoi romane, povestiri, scrisori, discursuri, scenarii, ajungând să fie o scriitoare foarte cunoscută în Germania și tradusă în lumea întreagă.

După unificarea Germaniei, cu toate atacurile jurnaliștilor care îi reproșau aprig faptul că fusese membră a Partidului Socialist Unit al Germaniei, Christa Wolf a reuşit să‑şi păstreze o imensă popularitate. Unul dintre biografii ei nota: „Christa Wolf era un cult“. În 1989, Christa Wolf a fost propusă pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură. Romanele Medeea. Glasuri și Casandra reprezintă o îndepărtare a autoarei de temele contemporane pentru a căuta în istorie personaje și modele universal valabile, în orice epocă. În martie 2002, la Târgul de carte de la Leipzig, Christa Wolf a fost distinsă cu Premiul Cărţii Germane pentru întreaga operă. 

Despre carte

Romanul o urmărește pe Casandra, fiica regelui Priam și a Hecubei, care își rememorează viața.
Acțiunea are loc în Grecia Antică, mitul se împletește cu realitatea. Zeii se îndrăgostesc de viețuitoare, de femei și le oferă darul prezicerii.
La fel pățește și Casandra, de care Zeul Apollo este îndrăgostit. De la el primește ea darul de a vedea viitorul, dar nimeni nu o crede.
Christa Wolf, prin vocea Casandrei, rememorează viața controversatului personaj feminin.
Provenită dintr-o familie numeroasă, Casandra își povestește istoria, într-o manieră conversațională, conștientă fiind de faptul că moartea îi este aproape.
 O lectură destul de dificilă, după părerea mea, dar cu farmec. Casandra ne spune prin ce a trecut de-a lungul vieții, vorbește despre frații și surorile ei, despre geloziile apărute în familie, dar și despre problemele pe care le întâmpină Troia sunt conducerea lui Priam.

Niciodată n-am fost mai vie ca acum, în ceasul morții mele.

Un alt citat care, după mine, ilustrează foarte bine ideea cărții este:

Astăzi, când mă întorc încet pe pipăite, pe firul vieții mele, desfășurat în mine, sar peste perioada războiului, un bloc alb și, mai departe: când eram copilă - mă opresc chiar la acst cuvânt, copilă, și, mai îndelung încă, la a ei siluetă. Fermecătoare imagine. Întodeauna am stăruit mai mult asupra imaginilor decât a cuvintelor (...).

Concluzia? Cartea, deși este puțin cam grea, este o lectură plăcută.

****

p.s. Veste bună de la Editura Univers. Prietenii noștri organizează concurs de manuscrise, vă las mai jos detaliile:

Autorii români care şi-ar dori să-şi vadă cărţile publicate la Univers sunt rugaţi să trimită manuscrisele lor, exclusiv în formă electronică, în documente scrise cu diacritice, la adresa concurs@edituraunivers.ro  până la data de 15 septembrie 2015. Cele mai bune dintre manuscrisele primite vor avea o şansă să intre în planul editorial. La data de 15 septembrie vor fi anunțate cărțile selectate.
Pot participa cărţi care fac parte din următoarele categorii: roman, proză scurtă, literatură pentru copii, carte de colorat pentru adulți. Pot participa autori din toată țara, indiferent de vârstă ori C.V, ne informează Editura Univers.


miercuri, 1 iulie 2015

Când Marnie a fost acolo - recenzie film


Colțul piticilor este o rubrică puțin diferită pe acest blog. Nu se adresează în mod exclusiv copiilor, după cum lesne vedeți, se adresează, în schimb tuturor. Tuturor oamenilor cu suflet tânăr, tuturor celor care visează cu ochii deschiși, tuturor iubitorilor de frumos. În această rubirică se vorbește despre copii, se recomandă povești și cărți pentru ei, și animații. Toate sunt recomandate tuturor.

When Marnie was there (în original Omoide no Mānī) este o superbă animație produsă de studioruile japoneze Ghibli.
Primul desen pe care l-am văzut de la ei a fost Lumea secretă a lui Arriety, iar mai apoi Vecinul meu Totoro. Despre desenele acelea scriam cu mult patos, imediat după ce le-am vizionat. La fel scriu și despre Când Marnie a fost acolo. Abia am terminat de vizionat filmul și sunt încă fascinată de ce am văzut. De simplitatea poveștii, de candoarea acțiunii și a personajelor, de frumusețea și măiestria perisajelor.
M-au impresionat desenele Studiourilor Ghibli , în primul rând datorită imaginii, a decorului (Lumea lui Arriety excelează la acest capitol), dar și datorită acțiunii lipsite de violență și agresivitate. Desenele cu care ne-au obișnui televiziunea și marile studiouri de producție sunt de obicei pline de adrenalină. Acest lucru nu este mereu benefic, mai ales pentru cei mici, pentru că ne agită. Se țipă mult, se aleargă mult, se sare de colo-colo, parcă multe dintre personaje ar suferi de ADHD.

Conacul Marsh

În schimb, acest desen este molcom, simplu, culori plăcute, pe scurt este foarte relaxant.
Animația are la bază romanul omonim scris de autoarea britanică Joan G. Robinson.
Facem cunoștință cu Anna, o fată de 12 ani retrasă și timidă. Fiindcă suferă de astm este trimisă de tutorii ei la țară, în speranța că aerul curat o să îi amelioreze boala.
Aici Anna își face o foarte bună prietenă, pe Marnie, care locuiește într-un conac vechi, dincolo de un lac. Marnie este zărită doar în momentele fluxului și este mai mult decât o prietenă grozavă pentru Anna. Dacă urmăriți filmul veți înțelege la ce mă refer.
Filmul este despre speranță, iertare, adevăr și descoperirea rădăcinilor, a strămoșilor.
Eu una l-am adorat și îl ador. Am găsit și cartea (în format pdf în engleză) și sper să am destulă răbdare ca să o citesc vara aceasta . :D

luni, 29 iunie 2015

Început și sfârșit - Hakan Günday

Am terminat de citit Început și sfârșit, cartea autorului turc -  Hakan Günday, apărută la Editura Univers în acest an.

Despre autor

Hakan Günday (n. 1976), denumit în presa franceză „tânărul star al literaturii turce“, trăiește în Istanbul. A studiat literatura, apoi științele politice la Universitatea liberă din Bruxelles și la Universitatea din Ankara. Este autorul a opt romane. Început și sfârșit a primit premiul pentru cel mai bun roman al anului 2011 în Turcia și drepturile de publicare au fost vândute în mai mult de
douăsprezece țări. Penultimul său roman, Zyian, a fost distins cu Prix France‑Turquie 2014. Cărțile lui Hakan Günday s‑au vândut în mai mult de 50 000 de exemplare. 

Despre carte

Început și sfârșit este un bildungsroman a celor două personaje: Derdâ (fata) și Derda (băiat).
Derdâ, fetița, este restrasă de la școală de propria mamă, pentru a o căsători, sau mai degrabă, vinde ca soție fiului unui bogătan.
Copila ajunge în Anglia, unde soțul său brutal o ține într-un apartament de-a lungul a cinci ani. În tot acest timp,  Derdâ este supusă bătăilor și violurilor de către soțul său, culturist.
Scăparea ei apare odată cu tânărul din apartamentul de vis-a-vis, cel puțin pentru moment. Odată ce îl cunoaște,  Derdâ, intră într-un lanț al slăbiciunilor: patima drogurilor, prostituția și a masochismului.
Eliberarea sa din viața conjugală apare odată cu decesul soțului, dar tânăra, acum de șaisprezece ani este din nou încătușată de adicție și prostituție. 
școlărițe purtând abaya
Își dă jos abaya în mod simbolic și își îmbracă hainele occidentale, și acestea aproape la fel de limitante

"Prima condiție de a distruge personalitatea unui om nu era să-l bați fizic, ci să negi numele pe care îl purta. Iar după aceea să-i dai alt nume, Stăpânul era cel ce punea numele."
Din fericire pentru ea, salvarea apare până când nu este prea târziu. Citiți!

Cât despre Derda, băiatul, povestea lui este de asemenea tragică. Tatăl este pușcăriaș iar mama lui moare, rămânând orfan. De frică să nu ajungă la orfeliant, copilul ascunde decesul mamei sale, și ajunge să o îngroape chiar el în cimitirul lângă care locuiește.
Ca să-și câștige existența, Derda curăță mormintele din cimitir, iar aparținătorii decedaților îl recompensează cu câțiva bănuți.

"Nu putea să destăinuiască nimănui secretul său. Pentru că marele secret al lui Derda era că rămăsese singur pe lume."
Viața lui Derda ia o altă întorsătură în momentul în care se angajează drept cărăuș de cărți, tot atunci învață și să citească.
Dar nu se poate spune că viața lui este lipsită de bele din acel punct.

Două povești de viață ce par aproape incredibile, dar milioane de oameni se pot regăsi în ele. Două povești de viață emoționante și autentic scrise, fără a fi memorii, fără a fi în totalitate reale.
Mă bucur că viața celor doi s-a îndreptat spre făgașul dorit, au scăpat din lumea viciilor, a sărăciei și au primit ceea ce fiecare suflet merită: dragostea!

Să vă spun părerea mea

Citiți cartea! Scrierea, în sine, nu este foarte catchy, dar povestea ascunsă în spatele ei este foarte bună! Mi-a plăcut mult!

 Voi ce mai faceți? Ce mai citiți?

p.s. sugestie pentru voi:

Timp de șapte zile (29 iunie - 6 iulie), Editura Univers, în parteneriat cu platforma Streamland, le oferă gratuit cititorilor săi ediția electronică a cărții Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, primul roman semnat de  Andreï Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde.

Dacă îți dorești cartea, fă-ți cont de cititor pe platforma Streamland. Astfel, poți să descarci gratuit cea mai căutată carte a Editurii Univers în 2015. Poți începe să citești romanul imediat, în orice browser de pe computer, tabletă sau telefon.

După ce ți-ai făcut cont de cititor pe Streamland, apasă pe butonul BUY și în fereastra care se va deschide să introduci cuponul univers1969 care îți va da acces gratuit la descărcarea cărții. Poți începe să citești romanul imediat și va rămâne în  contul tău de pe Streamland, la pagina Cărțile mele.  Spor la citit!!! 

joi, 25 iunie 2015

Importanța cunoașterii unei limbi străine



Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă adesea pe stradă să dau de persoane de altă naționalitate, deh, care locuiesc în Oradea, care nu cunosc limba română, deși trăiesc în Romania.
Probabil persoanele în cauză consideră că n-au nevoie de limba română pentru a se descurca în România, deși s-au născut aici și implicit au și cetățenie română.
Ideea acestui articol nu este să arunc cu pietre în ei, Doamne ferește, ci să evidențiez problemele de comunicare între doi vorbitori de limbi diferite, fără o limbă comună (fie ea și străină).
Încerci să faci o conversație obișnuită cu persoana, dar pur și simplu nu merge, pentru că nu înțelege lucruri elementare nici în română, nici în engleză și, cel mai probabil nici în franceză. Cutare cunoaște o limbă și atât. E ireal să crezi că te vei descurca în lumea asta doar cu o limbă - limba maternă.
E neplăcut din toate punctele de vedere, ca pe la 20 de ani, sau mai mult să nu reușești să ceri unui om de lângă tine câteva informații pur generale, sau să i le acorzi: unde-i magazinul cutare? cât este ora? cum ajung în centrul orașului? unde duce autobuzul 12?
Și stăm și ne uităm unul la altul, și încerc altă limbă. Nimic. Aceeași privire dezorientată și aproape extraterestră. Un fel de, de ce vorbești în limba asta cu mine?
Și atunci renunț și sper ca următoare persoană de care dau să vorbească măcar limba enegleză.

Am fost pusă și în același context cu persoane de alte naționalități care nu cunoșteau limba enegleză. Ei vorbeau limba lor, și atât, eu limba mea și engleza. Cum să te înțelegi cu ei?
Cum să le spui că te bucuri enorm de cunoștință și să întreții o conversație colocvială cu ei?
Cum să-i întrebi care este specificul țării în cauză, cum e vremea acolo de obicei și să le spui că ciocolata e mai bună la ei decât la noi.

Susțin sus și tare că este foarte important ca un om să învețe încă o limbă de la o vârstă fragedă. Eu, personal, am început să învăț limba engleză de la grădiniță. Și încă am lacune în limbaj, mai ales din lipsa exercițiului și a interlocutorilor. Cu toate acestea, vreau să cred că pot susține o conversație cel puțin la un nivel elementar cu o persoană vorbitoare nativă sau nu de engleză.
Copiii care învață de mici încă o limbă străină sunt mult mai dezinvolți, mult mai comunicativi și relaxați în conversație.
Cunosc  astfel de copii. Vorbitori de greacă și română. Fetița, de cinci anișori, îmi traducea cu o foarte mare ușurință ce spuneau personajele din jocul de pe calculator. Și chiar îi făcea o deosebită plăcere să traducă. Pentru cinci ani are o acuratețe mare a interpretării mesajului și transpunerii lui din greacă în română și viceversa (sunt foarte convinsă). Eu, dacă m-aș apuca acum de învățat limba greacă, cred că aș ajunge la nivelul ei de înțelegere a limbii în mulți ani. De asta spun că ar fi fenomenal să învățăm toți o a doua limbă cât mai repede posibil.


Cât despre noi românii, din punctul de vedere al străinilor, suntem un popor destul de deschis și receptiv în a învăța alte limbi. Un exemplu este acest articol: românii, printre cei mai buni vorbitori de engleză. 

Concluzia? Să învățăm o limbă în plus. Să socializăm mai mult și să fim fericiți. :)

sâmbătă, 20 iunie 2015

Aproape de inima vijelioasă a lumii - Clarice Lispector


Aproape de inima vijelioasă a lumii este povestea unei vieți, o introspecție psihologică în viața unei femei, Joana, ce își trăiește viața și observă lucrurile ca nimeni altcineva.

Despre autoare

 Clarice Lispector
Clarice Lispector (1920 – 1977) s‑a născut într‑o familie de evrei în Ucraina. Familia a emigrat în Brazilia pe când ea avea mai puţin de un an. A studiat Dreptul în Rio de Janeiro. A publicat peste douăzeci de cărţi: romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri şi culegeri de articole de presă. A fost căsătorită cu un diplomat şi l‑a însoţit ani de zile în misiunile sale în Europa. La douăzeci și trei de ani, publicarea primului ei roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii, i‑a adus celebritatea peste noapte. Printre cele mai cunoscute titluri ale ei, se numără romanele Patimile după G.H. (A Paixão segundo G.H., 1964), Água Viva (1973), Ora stelei (A hora da Estrela, 1974), Un suflu de viaţă (Um Sopro de Vida, 1978). Este adesea numită „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”.
(sursa


Despre carte

Cartea o urmărește, după cum spuneam și mai sus, pe Joana în două mari etape din viața ei: de copil, iar mai apoi de om matur - femeie căsătorită.
Chiar din ipostaza de copil, Joana se descoperă treptat, îi analizează în mod franc, și chiar usturător pe cei din jurul său, dar și pe ea însăși.

" (..) am un corp și tot ce fac e continuarea începutului meu; dacă civilizația maya nu mă interesează, asta este pentru că nu am nimic în mine care poate avea vreo legătură cu basoreliefurile lor; accept tot ce provine din mine pentru că nu cunosc cauzele și e posibil să calc fără să știu pe ceea ce este vital; și aceasta este umilința mea cea mai mare, tălmăcea ea."

Rămasă orfană, ajunge în grija unei mătuși pe care o sperie, și astfel ajunge să fie numită viperă de aceasta. La fel o va numi și propriul său soț infidel din cauza neînțelegerilor în cuplu.
Scriitura pune foarte mult accent pe trăirile interioare ale personajelor: Joana, Otavio, Lidia, măutșa Joanei, și așa mai departe.
Din cauză că acțiunea aproape că lipsește, lectura mi s-a părut puțin obositoare. Dar faptul că aduce înainte cititorului teme precum - copilăria și adolescența neînțeleasă de adulți, viața de cuplu, nereușitele în viața de cuplu, infidelitatea, gelozia etc.-  te face să continui lectura și compensează oarecum lipsa unei acțiuni bine-definite.

"Bolnavul își imaginează lumea, iar omul sănătos o posedă, a spus Joana. Bolnavul crede că neputința lui provoacă doar suferință, iar omul puternic simte că puterea lui este inutilă.
(..)
De aceea poezia poeților care au suferit este dulce și gingașă. Iar poezia celorlalți, a celor care n-au fost privați de nimic, este înflăcărată și rebelă."

Despre acțiunea cărții nu sunt foarte multe de spus, pentru că preponderentă este introspecția în lumea interioară a Joanei, care simte, vede și procesează tot ce are în jur într-un mod alarmant.
Joana este un personaj feminin atipic, aș zice, chiar bizar și puțin înspăimântător, mai ales când aflăm că lansează afirmații de genul

"O să-i înduioșez pe toți, nu-mi acopăr greșelile, dar vreau ca toate să mă acopere."

Cartea a apărut anul trecut la Editura Univers anul trecut și are 190 de pagini. Editura Univers este noul partener al blogului, așa că rămâneți aproape, începând cu această recenzie vor apărea noi recomandări de carte.

luni, 15 iunie 2015

Visatoarea din Ostende - Eric-Emmanuel Schmitt (povestiri)


Visătoarea din Ostende este încă una dintre cărțile fascinante cu care Schmitt ne-a obișnuit, sau m-a obișnuit, după caz.
Cartea cuprinde o serie de cinci povestiri magico-realiste, bizare sau puțin fantastice în care personajele principale își descoperă într-un fel sau altul sufletul pereche.

Prima povestire, cea care a dat nume volumului, ne prezintă povestea de dragoste a Emmei Van A. în casa căreia autorul este găzduit câtă vreme își petrece sejurul la mare.
Emma este o femeie învârstă, imobilizată într-un scaun rulant, a cărei viață se desfășoară linear, fără evenimente notabile.
Cu toate acestea, ea hotărăște să-i destăinuie autorului povestea de dragoste trăită cu decenii în urmă.
Aproape imposibil de crezut, pe când avea doar douăzeci și trei de ani, Emma întâlnește la malul mării un bărbat gol de care se îndrăgostește.
Are o relație atipică alături de bărbat.
Povestea este una în ramă. Consternat de ceea ce aude, naratorul încearcă să afle de la nepoata Emmei dacă bătrâna spune adevărul în ceea ce privește povestea de amor.
Din cele aflate, Emma pare a fi o domnișoară bătrână care și-a irosit viața în singurătate. Dar aceasta este doar o aparență.
Povestea este incredibil de frumoasă, mi-a plăcut mult.

A doua poveste se numește Crima perfectă. Un fel de mini-roman poțist, doar că noi suntem de față la locul crimei și știm că făptașa a fost măcinată de gelozie în momentrul în care a comis-o.

A doua este Vindecarea, poveste fulgerătoare de iubire dintre o asistentă medicală și pacientul ei orb și imobilizat la pat. A patra Lecturile proaste, iar ultima este Femeia cu buchetul de flori.

Să vă spun părerea mea

Fiecare povestioară este plină de farmec, într-un fel magic și realist în același timp. Din întâmplări care par simple, Schmitt face adevărate capodopere ce nu-ți permit să lași cartea din mână.
Cărțile lui mă fascinează, ca întodeauna. Este unul dintre autorii mei favoriți, împreună cu Isabel Allende, Antoine de Saint Exupery, surorile Bronte, Cella Serghi și (uneori, după chef) Stephen King. Aș vrea mult de tot să stau la o cană de ceai sau cafea cu ei... dar cum nu e posibil pentru că unii sunt decdați... zic că merge dacă îi citesc doar.



Puteți achiziționa cartea de pe libărira online Libris. La ei găsiți și cărți în limba engleză, și ca de obicei, comenzile ne sunt livrate gratuit prin curier.

Voi cum sunteți?
Febra sesiunii, bac.. vă înțeleg durerea, o trăiesc și am trăit-o și eu. :)

duminică, 7 iunie 2015

Casa blestemată - Vicente Blasco Ibañez



"Casa blestemată" (în original "La barraca") este romanul satului spaniol, al unei comunități ce trăiește în huerta valenciană. 

Despre autor

Vicente Blasco Ibáñez (29 ianuarie 1867 – 28 ianuarie 1928) a fost scriitor spaniol și ocazional regizor de film.

A murit la Menton, Franța, în 1928 la vârsta de 61 de ani, la reședința sa Fontana Rosa (numită, de asemenea, Casa Scriitorilor, dedicată lui Cervantes, Dickens și Shakespeare) pe care a și-a construit-o.
Cele mai cunoscute titluri sunt: "Arroz y tartana" (Orez si tartana); "La barraca" (Casa blestemata); "Entre naranjos" (Printre Portocali); "Cañas y barro" (Trestie si noroi); "Sangre y arena" (Nisipuri insangerate) și "Los cuatro jinetes del Apocalipsis" (Cei patru calareti ai Apocalipsului).

Scurt rezumat al cărții


Asemănat de cititori cu Ion al nostru, scris de Rebreanu, Casa blestemată portretizează viața unor locuitori din zona rurală a Valenciei.
Cartea îi urmărește în special pe arendașii lui don Salvador, un om avar care își asuprește și îndatorează oamenii, până când îi aduce la sapă de lemn.
În felul acesta ajunge bietul Barret, care se împrumută cu bani de la don Salvador, să fie aruncat în stradă din casa lui, de pe pământurile pe care familia sa le lucrase timp de câteva generații.
Acesta se răzbună și îi face felul lui don Salvador, iar comunitatea îi este într-o mare măsură partinitoare.
pictură, zona huertei din Valencia

Pimento, unul ditnre locuitori,  este martor tacit la cele întâmplate și se vrea a fi apărător al casei lui Barret, rămasă goală. 
Toată huerta vrea să păstreze această barraca goală, ca o pedeapsă a locului pentru ce i s-a întâmplat bietului Barret.
Zece ani locul este văduvit de un locatar stabil, urmașii lui don Salvador încearcă să aducă alți arendași, dar cu toții sunt avertizați de săteni de cele întâmplate cu familia de dinainte, și preferă să nu se opună destinului.
Oamenii harnici din satele heuertei, și în special Pimento, sunt surprinși când o familie se stabilește în cele din urmă pe pământurile abandonate ce au fost odată a lui Barret.
Oameni foarte harnici și aceștia, capul familiei - Batiste - ajutat de soția Teresa și de cei cinci copii ai lor repun gospodăria pe picioare în foarte scurt timp.
Umiți de cele văzute, sătenii încearcă să-i convingă și pe ei să părăsească gospodăria, dar împinși de sărăcie, nu au unde merge și hotărăsc să rămână.
În cele din urmă, văzând că nu au sorți de izbândă cu familia lui Batiste, cei din huerta își iau ură pe această familie și vor face orice ca bieții locuitori ai casei să nu fie bine-veniți prin împrejurimi.
Din cauza lor, nenorociri mari se abat asupra familiei. Roseta, fiica cea mare a lui Batiste, este hulită la locul de muncă, unde lucrează ca țesătoare împreună cu alte fete de seama sa.
Batiste este dat în judecată de Pimento pe motiv că a irigat terenul fără a fi rândul său.
Moartea calului, avutul cel mai de preț al familiei, este vestitoare de nenorociri. După ce moare bietul animal, urmează șirul celorlalte nenorociri, menite să pricinuiască neajunsuri bietei familii, și așa oropsită.

Mi-a plăcut mult cartea. Satele lor seamănă într-o oarecare măsură cu ale noastre. Oameni harnici avem și noi, mai mult sau mai puțin.
La început, după titlu, mă gândeam că urmează să citesc un roman de groază, și coperta cărții este bine aleasă pentru titlu. Poate că acesta este și motivul pentru care am luat cartea din raftul bibliotecii.
Nu-mi pare rău, lectura este foarte plăcută, pe alocuri chiar înduioșătoare. Pur și simplu am vrut să văd ce se va înâmpla cu arendașii lui don Salvador.
barraca valenciană, pictură de ANGEL ALANDES RUIZ
Este prima carte a lui Blasco Ibañez pe care o citesc și trebuie să recunosc, îmi place stilul autorului.
În liceu nu prea mi-a plăcut de Ion, de Moromete al nostru parcă mult mai puțin. Nu rezonam cu acest gen, nu mă regpseam în personaje, eu fată de la oraș. Fiecare dintre ei avea câte un cusur, dar Batiste, bietul de el, vrea doar să-și întrețină familia, este lipsit de alte interese.

Batiste este  om muncitor, la fel ca fostul locatar - Barret, dar se pare că soarta nu ține cu nici unul dintre ei.
Singurul lor cusur poate fi acela că sunt prea harnici când vine vorba de munca pământului și se încăpățânează să-l lucreze, chiar dacă soarta vrea cu tot dinadnisul să nu țină cu ei.
Din această cauză apare ura, dorința de răzbunare și de ieșire la liman cu orice preț din primejdii.

În schimb Ion ar face orice doar  să strângă pământ, să-l stăpânească. Ilie Moromete, în schimb, se sustrage de la muncă, preferă politica și taclalele.

În concluzie, citiți Casa bântuită, întâmplările și personajele vă vor bântui o vreme și după ce terminați lecutra.

vineri, 5 iunie 2015

Carrie - carte vs film (2013)


Am văzut și eu într-un final filmul Carrie, ecranizarea din 2013. Știți că eu sunt mai mereu în urmă cu ecranizările? Dacă nu știți, aflați acum. Despre carte vorbeam pe blog în anul 2011, atunci când era proaspăt citită.

Chiar dacă a trecut o vreme de când am citit cartea, mi-am amintit cum era Carrie din carte și am văzut cum e cea din film. Mi-am dat seama că scenaristul n-a ținut să o redea pe fata din carte, ci mai degrabă să creeze o nouă Carrie White, cu o personalitate mult mai plăcută.

La fel ca în carte, Carrie este o elevă de liceu inadaptată, retrasă și sperioasă. În carte este mult mai persecutată de colegii de școală decât în film.

Cu toate acestea, Carrie din film, jucată cu multă pricepere de  Chloë Grace Moretz, le dă o șansă reală colegilor de a-și repara greșelile.
Interpretată de Chloë Grace Moretz, personajul devine îndrăgibil, nu îți stârnește doar compasiunea, precum țin minte că a facut-o romanul.

În schimb, mama ei, Julianne Moore, poate fi considerată capul răutăților. De o habotnicie religioasă și inadaptabilitate capitală, ea mi-a strârnit în repetate rânduri nervii și revolta (care ținte puțin la mine).
Îmi venea să o plesnesc pe femeie, aș fi făcut orice, doar să o lase pe biata fată în pace.

Filmul nu mi se pare horror, sinceră să fiu. E puțin psihologic, poate mai degrabă un thriller soft psihologic.

Dar la finalul filmului, marele bum!

Mult sânge, explozii, foc, iar sânge și puțină teroare.

Pe lângă asta, fimlul și cartea tratează fenomenul bullying-ului, care este din ce în ce mai întâlnit în majoritatea țărilor, așa că nu are rost să pomenesc și de România, nu?

Ceea ce lasă de dorit la film sunt efectele speciale. Aveam impresia că mă uit la un film realizat undeva prin anii '90.
Per ansamblu e bunicel, îi dau un 7 pe 8 din 10 și concluzionez că merită să pierzi câteva ore din
seară cu el.

P.s. îmi plac mult mesajele transmise pe pagina oficială de facebook a filmului,



replica favorită a mamei lui Carrie

Voi ce filme ați mai văzut?
Ce citiți?