duminică, 28 mai 2017

Povestea slujitoarei - Margaret Atwood


Tot internetul vuiește în ultima perioadă despre bestseller-ul ăsta, stăteam și mă întrebam oare ce-o fi cu Povestea slujitoarei, ce e așa fascinant la romanul acesta?

Mi-am cumpărat cartea de la Târgul Gaudeamus, care a trecut și prin Oradea în perioada 10-14 mai anul curent.  Voiam să păstrez tradiția de a cumpăra ceva din Târg, chiar dacă doar ceva simbolic. Am zis că voi face o investiție un pic mai mărișoară anul acesta, mi-am luat un CD cu teatru radiofonic: Avarul lui Moliere și Povestea slujitoarei

Am citit cartea destul de repede deși e stufoasă. În primă fază nu prea știam eu la ce să mă aștept în privința ei, când am început să o citesc am căutat fragmente din ecranizările realizate pe baza cărții, să îmi dau seama dacă e sau nu o acțiune bizară, sau doar eu o percep așa. Ia ghiciți, este! Recent a fost lansat un serial bazat pe carte, iar în 1990 a apărut prima ecranizare ce are cartea la bază.

Povestea slujitoarei este plasată undeva într-un viitor sumbru, o apocalipsă a libertăților omenești, în care totul este guvernat după niște legi culese din tradiția creștină și aplicate cu o foarte mare severitate. 
Natalitatea în lumea asta plasată undeva în Statele Unite ale Americii este incredibil de mică, iar cele câteva femei care pot da naștere unui copil sunt obligate să fie țiitoare pentru diferite familii în care nu mai există fertilitate.
Offred este una dintre ele, singurătatea pe care o trăiește în casa Comandantului este apăsătoare. Ar putea fi pedepsită pentru orice gest, pentru orice imprudență, datoria ei este aceea de a-i oferi Comandantului și soției sale un copil. Lumea este lipsită de sentimente, lipsită de frumusețe, rolul ei este strict acela de a ajuta umanitatea să se perpetueze.

Cu toate acestea, Offred speră că va scăpa din această lume în care e folosită, iar amintirile, reminiscențe ale vieții libere, nu îi dau pace.
Apropo, am uitat să menționez că cei prinși pe picior greșit, adică cei care nu respectă regulile, încearcă să fugă sau sunt prinși punând la cale planuri împotriva Regimului sunt aspru pedepsiți. 

Fugarii sau cei ce resping valorile regimului sunt adesea spânzurați sau chiar linșați în public, pentru a fi de-a dreptul un anti-exemplu în fața celorlalți, dar și pentru instaurarea fricii și a sentimentului de nesiguranță.
Am uitat să menționez că în carte femeile sunt împățite în diferite categorii: slujitoarele, marthele (care sunt bucătărese, cameriste), soțiile (care au viața cea mai bună), mătușile (ce au datoria de a le instrui pe slujitoare), eco-nevestele (soții low-budget ca să zic așa) și nefemeile. Ei bine, ultima categorie este cea mai înfricoșătoare, nu primim foarte multe detalii despre soarta lor, dar știm că sunt trimise în colonii.
Slujitoare, Marthe, Soție, Econevastă

Cu toate limitările de care are parte în cariera ei de Slujitoare, Offred, reușește să găsească o portiță de scăpare din această lume ce se dorește a fi închisă ermetic.

Să vă spun părerea mea

Nu vă dau mai multe detalii, vă las să  gustați voi înșivă cartea, s-o devorați, sau măcar s-o încercați.
Ce-i drept, flashback-urile sunt puțin cam dese, parcă aș vrea să știu mai multe despre ceea ce se întâmplă în prezent,  Prezentul e un pic umbrit și misterios, dar merge.

Voi ce mai citiți? Ce ați mai achiziționat?
Eu am găsit o ofertă foarte bună într-un mall, am luat trei cărți fără să clipesc, pe lângă ce împrumutasem de la bibliotecă.

joi, 25 mai 2017

Mișcarea sufragetelor vs. idealul feminim azi




Mi-am amintit ieri  despre Mișcarea Sufragetelor (azi chiar am văzut și filmul)  și am fost profund marcată, m-a lovit gândul că acum câteva secole și chiar și azi, femeia încă mai luptă pentru dreptul său de a fi considerată egală bărbatului, chiar pentru dreptul de a vota.
Termenul de Sufragetă a apărut din dorința femeilor din Anglia de a vota și mai mult de atât, de a fi egale taților, fraților și soților lor în ce privește organizarea politică. 
Sufragete la protest
Acum stau totuși și mă gândesc, în general, prin lume femeile au drept de vot (mai mult sau mai puțin, câteva Țări Arabe se exclud), dar câte se bucură de fapt de egalitate sau de dreptul de a fi ceea ce-și doresc?
Ce-și dorește de fapt o femeie? 

Punctele de vedere în acest sens sunt împărțite, unele vor liniște și pace pentru ele și familie (mă refer în special la cele prinse în zone de război), altele carieră, altele o ascensiune rapidă și ușoară în lumea modei, a industriei cinematografice, muzicale, pentru că social media asta ne bagă în cap. 
Că trebuie să fim sexy, frumoase și ușor de abordat, așa le place bărbaților.


Nici prea slabă, nici prea grasă, nici prea înaltă, nici prea scundă, poate blondă, brunetă sau roșcată cu trăsături faciale plăcute, fără coșuri și alte diformități. Îmbrăcăminte sumară, minte ioc, nicidecum una care să funcționeze brici. 
sursa
Principii? Ce sunt astea, în momentul în care menirea femeii pe sticlă și în reviste este aceea de a fi un corp semi-dezgolit? Chiar dacă e îmbrăcată, ea este adesea înfățișată ca schimbând scutecul în reclame la pamperși, făcând baie copilului, sau chiar când spală vasele în bucătărie în timp ce restul familiei se simte bine împreună (nu-i bai, de obicei apare un personaj salvator care aduce detergentul de vase).
Să revenim la femeia model prezentată cel mai des pe micile sau marile ecrane, pe scena teatrelor, în clipurile muzicale, ca asistente în platorui de televiziune, pe podium: este o formă fără fond. O imagine care n-are nimic de spus, golită de minte și voință proprie, doar picioare, fese șolduri și sâni dezgoliți, cu un cap frumușel care râde la comandă. O imagine care vinde, aceasta este imaginea femeii în publicitate. 
Mie, personal, această imagine feminină mi se pare decadentă și incredibil de departe de ceea ce au dorit sufragetele, sau de ce își doresc încă feministele contemporane nouă. 


Lăsând la o parte păpușa Barbie occidentală, adică femeia superficială ajunsă drept ideal feminin, încă există țări în lume unde este foarte periculos să fii femeie. Bănuiesc că acolo schimbarea de sex iese din discuție, așa că femeile trebuie să îndure umilințe din cele mai crunte încă din copilărie.

sursa
Pot să exemplific câteva astfel de cazuri aflate din mărturiile (documentarele, filmele sau cărțile pe care le-am văzut, citit și chiar recenzat pe blog), asta ca să vă întorc la cărți, pentru că lumea noastră trebuie să se învârtă în jurul lor. Mai jos aveți câteva exemple de nedreptăți făcute femeii, cele mai frecvente în țările musulmane de această dată :

  • Crima de onoare, femeia este linșată de familie, pentru că a încălcat o cutumă, vă amintiți de Suad, arsă de vie
  • Căsătoria fetelor de la vârste extrem de fragede, amintesc aici de cazul lui Nojoud, divorțată la zece ani.
  • Mutilarea genitală feminină, menționată în memoriile lui Waris Dirie, Floarea deșertului
  • Sclavă de război, Am fost sclava Daesh
  • Interzicerea accesului la școală, Eu sunt Malala, Malala Yousafzai a devenit una dintre cele mai vocale militante pentru dreptul fetelor la educație
  • Să nu uităm și de Persepolis, carte ce vorbește tot despre condiția fetei care vrea mai mult decât să fie soție într-o țară islamică.

Dar fără să privim doar la vecini, stau și mă uit atent și în ograda noastră. Cât te simți de în siguranță pe strada din orașul tău când mergi singură? 
În câte cazuri n-ai fost fluierată sau nu ți s-au adresat obscenități pentru simplul fapt că mergeai pe trotuar pe timp de seară? Eu, personal, pățesc astfel de lucruri constant și îmi vine să-i strâng de...gât pe acei indivizi. 
De ce apare ideea asta că o fată vrea să fie mereu remarcată, fluierată sau admirată? De ce ne complacem în asta?
Mi-a zis cineva odată (vă rog să citiți până la capăt), mi-a spus că sunt sexy. Pe moment nu am știut cum să reacționez, dacă să mă bucur sau nu. Nu m-am bucurat, deloc! Eram de zece ori mai bucuroasă dacă îmi spunea că sunt inteligentă! Eram de zece ori mai bucuroasă dacă îmi spunea că sunt un partener plăcut de conversație! Nu... pentru un tip e suficient ca o fată să fie sexy, restul nu contează, iar asta e de-a dreptul dureros.

Fără să devin melodramatică, sau să las impresia că mă plâng, vă rog să ascultați piesa Soartă de femeie, interpretată de Ștefania Iacob.
Sper ca femeia să evolueze de la o păpușă folosită, sclav muncită, să scape de superficialitate și să ajungă ceea ce îi este cu adevărat menit să fie!

Bibliografie

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-pentru-dreptul-de-vot-feminin-in-romania-interbelica
https://laurailica.wordpress.com/2009/10/10/stiti-de-cand-au-femeile-drept-la-vot/
https://en.wikipedia.org/wiki/Woman
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Feminismul_rom%C3%A2nesc
https://romaniancopywriter.ro/imaginea-femeii-in-publicitate/

sâmbătă, 13 mai 2017

Fata cu smochine - Tudor Cicu


Zilele ploioase te îmbie spre lectură, iar lectura nu e întreruptă de publicitate.

Am primit acum ceva vreme Fata cu smochine, iar zilele cu ploaie m-au îndemnat să o citesc, acțiunea cărții e situată undeva pe malul Mării Negre, așa că realitatea se bate cu ficțiunea în cazul meu.

Ei bine, nu mai bat câmpii și vorbesc despre carte.  Fata cu smochine e un mix de trăiri ale unui cuplu: Vlad și Adriana. Acțiunea are loc undeva prin anii '70. Fiecare personaj are bagajul său istoric foarte bine închegat, dar cel mai emoționant este al Adrianei. Ea își  împărtășește  trăirile prin intermediul jurnalului personal:

"Nu pomeni nimănui de dorul acesta de a scrie și a povesti ce ți s-a întâmplat. Sacralitatea nu trebuie desacralizată."
Adriana trăiește alături de un tată vicios, un unchi iubitor și o bunică foarte bătrână. Orfană de mamă, speră să scape cumva din mediul umbrit de prezența tatălui vicios și autoritar.

Vlad este elev în Constanța, locuiește în gazdă la nenea Nelu și tanti Lucia, până când cuplul se destramă. Băiatul o întâlnește pe Adriana în timp ce ea vinde smochine în port, iar îndrăgostirea este cel mai bun lucru pe care îl pot păți cei doi.

"Dacă te vei îndrăgosti vreodată, păstrează cu sfințenie această taină! Să n-o mărturisești nimănui altcuiva, înainte de a ști bine cui deschizi inima."


Din păcate pentru cei doi îndrăgostiți, firul narativ nu merge pe drumul pe care aș fi vrut eu ca cititor să meargă, dar resemnarea lui Vlad de la finalul cărții îndulcește oarecum situația.

Cartea este bine scrisă cu o narațiune conturată, fără întorsături de situație foarte bruște, poate una singură. Liniștea și franchețea personajelor, în special sinceritatea cu care îți însemnează Adriana gândurile, sunt plăcute.


marți, 9 mai 2017

De ce este România altfel? - Lucian Boia (2)



Prima parte a cronicii o puteți citi aici.
Într-o realitate dură, “singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare” spunea Titus Maiorescu în articolul său În contra direcției de astăzi în cultura română citat de Lucian Boia. Supapa de salvare a românilor din istoria instabilă rămâne umorul și tradiționalul haz de necaz.
În ce privește puterile politice din țara noastră, acestea s-au instaurat destul de ușor: dictatura regală (1938-1940) uimește prin ușurința cu care s-a petrecut, dar și desfăcut. În 1938, jumătate dintre profesorii universitari erau înscriși într-un partid politic, liberali sau național-țărăniști.  Partidele fără șanse la guvernare erau evitate de aceștia.
 O altă etapă prin care a trecut România este comunismul, la 1944 Partidul Comunist Român nu număra mai mult de o mie de aderanți. Era cel mai neînsemnat partid comunist care va ajunge la putere în această parte a Europei, majoritatea membrilor fiind de alte etnii. 
Țăranii români cu o oarecare stare materială nu aveau motive să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să își rotunjească proprietățile, nu să le piardă. Pe de altă parte țăranii săraci erau inculți și fără tentații ideologice. La scurt timp, Partidul Comunist este scos înafara legii pentru că reprezenta interesele Moscovei. 

Cu toate acestea, în 1947 Partidul Comunist avea 700 de mii de membri.  Cheia răsturnării acestei situații este de factură socială, țara noastră a fost o societate foarte inegalitară. O națiune scindată în ce privește condiția materială a diverselor categorii sociale cât și înzestrarea lor culturală. Tot aici apare și obișnuința supunerii față de putere, înrădăcinată în poporul român, cu toate acestea au existat și atitudini anti-comuniste categorie: rezistența țăranilor la colectivizare, sau luptătorii din munți. 
În comunism a fost accentuată supunerea aparentă față de stat, în această perioadă apare zicala: „Voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”. Minciuna, furtul și corpuția s-au perfecționat nespus în anii comunismului.

Tot în această perioadă România trece prin industrializare și urbanizare: țara a ajuns să producă mai mult oțel pe cap de locuitor decât țări cu tradiție metalurgică, precum Marea Britanie sau Franța. Iau naștere cartiere întregi cu  blocuri, se voia distrugerea satelor și înlocuirea lor cu mici aglomerații de tip urban (blocuri fără apă curentă).
Singura instituție care a reușit să surpaviețuiască în decorul comunist, fără să protesteze măcar la dărâmarea bisericilor, a fost Biserica Ortodoxă. 
O armă împotriva doctrinei și dominației comuniste folosite de români era umorul, se nășteau bancuri pe bandă rulantă. 
sursa

După cădrea comunismului, vechii comuniști au devenit, peste noapte, noii democrați și nimeni nu le mai putea reproșa nimic de vreme ce nu mai erau deloc comuniști. Frontul Salvării Naționale, devenit în cele din urmă Partidul Social Democrat, care poate fi socotit în special de adversari, un succesor al Partidului Comunist. Nu numai partidul a continuat, prefăcându-se că nu există, dar și majoritatea instituțiilor statului au trecut în noul regim, urmând să fie mai mult sau mai puțin reformate.
Lucian Boia pomenește și despre neajunsunsurile și corupția din sistemul actual, precum doctoratul plagiat de Vicotr Ponta, fostul prim-ministru al României. Vorbește și despre mediul urban în care oamenii veniți de la țară nu reușesc să se adapteze, ducând la formarea unui spațiu ce seamănă cu o mahala  a cărui imn este maneaua.
Situația etnicilor rromi, a țiganilor, este un alt aspect al României „altfel”  ilustrat în carte. Cereșetoria și furtul pe care unii dintre aceștia le practică în orașele europene sunt puse automat pe seama românilor, acei țigani fiind adesea cetățeni români.

În final, prin toate exemplele istorice oferite de Lucian Boia în acest eseu, am reușit să înțeleg ce vrea să spună prin „România altfel”. Acest altfel nu înseamnă neapărat ceva bun, dar poate nici foarte rău. România este altfel pentru că nici nu putea fi altcumva, dacă ne gândim că i s-a născut o cultură prin „imitarea” occidentalilor, țăranul român fiind prea ocupat să își ducă traiul și așa greu de zi cu zi, astfel elita a trebuit să învețe de la alții. A trecut prin regalitate, o încercare de a șlefui și a educa poporul majoritar format țărănime și boerime, nu peste mult timp s-a văzut nevoită să se supună unui regim totalitar. Țăranul a fost nevoit să devină muncitor industrial, să se mute la oraș, dar vechile obiceiuri moștenite din moș-strămoși - precum supunerea aparent-totală față de Partid despre care vorbește Boia – nu l-au părăsit nici în perioada comunistă și nici astăzi indiferent de formațiunea politică aflată la conducere. Vedem aceste aspecte reflectate încă foarte bine în societate prin corupție, clientelism și nesiguranță, folosite de omul de rând dar și de clasa politică.

marți, 2 mai 2017

Henry și June. Din Jurnalul Dragostei - Anaïs Nin


Anaïs Nin scrie în jurnalele sale cu mult patos și o sinceritate de speriat, toate pentru că această femeie face ceea ce îi place cel mai mult și nu aplică acest lucru doar asupra soțului ci și altor apropiați. “Eu iubesc, iubesc, iubesc.” spune Anaïs în una dintre paginile jurnalului său, pretextul este iubirea, dar iubirea ei se îndreaptă spre Henry Miller și chiar spre soția lui, June. 
Pretextul cu care se salvează oarecum de infidelitate față de Hugo, soțul ei, este plictisul. Ca să nu apară monotonia în căsnicie, Anaïs își răsfrânge iubirea și asupra cuplului Henry și June. 

“Nevoia de a crește și de a trăi intens e atât de puternică în mine, încât nu-i pot rezista. Voi lucra, îmi voi iubi soțul, dar mă voi împlini.” 

Anaïs Nin nu este constrânsă de nimic să iubească, iar în jurul ei se învârt toți aș zice. Iubirea imatură este tot iubire. O noutate pe care, cred eu, o aduce cartea, față de ce am citit eu, este și iubirea, erosul, răsfrânt asupra unei persoane de același sex. O explorare destul de îndrăzneață și pentru zilele noastre, ca să nu mai vorbesc de perioada în care își scria autoarea jurnalele.

Este destul de greu să nu o judec pe Anaïs Nin, soțul ei știa de interesul pe care îi are față de Henry, ba chiar și față de June. Noutatea este prin modul în care autoarea o vede pe acestă femeie de care se simte atrasă. Simte că o înțelege, când cineva se uită la June, se simte geloasă, îi admiră formele prin conturul rochiei.

Despre autoare

Anaïs Nin (n. 21 februarie 1903, Neuilly-sur-Seine, Franța — d. 14 ianuarie 1977, Los Angeles, SUA) a fost o scriitoare americană de origine franceză. Este cunoscută pentru jurnalele sale intime, pe care a început să le scrie de la vârsta de 11 ani și le-a continuat, fără încetare timp de 45 de ani. Abia după moartea sa și a soțului său s-a putut publica și o variantă necenzurată a acestora.
S-a născut dintr-un tată spaniol, pianistul și compozitorul Joaquin Nin, și o mamă daneză. Avea 11 ani când tatăl, mare Don Juan, divorțează de mama ei pentru a se căsători cu o femeie bogată. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie jurnalul, adresându-se tatălui, încercând să-l înțeleagă. 

La 20 de ani se căsătorește cu Hugo Guiler, un om cu bani și cu studii literare, iar un an mai târziu cuplul se mută la Paris, unde Anaïs rămâne până la începutul războiului. Aici descoperă lumea scriitorilor, artiștilor, a avangardei și a psihanalizei, o lume dezinhibată în care își trăiește pe deplin aventurile - între altele, cu romancierul Henry Miller și cu psihanalistul Otto Rank - și notează totul în jurnal. Scrie romane, povestiri. 

Revenind în America, viața ei se împarte între New York și Los Angeles (unde avea să și moară, în 1977), între Hugo și tânărul ei iubit, Rupert. Publicarea, începând din anii '60, a jurnalului (în formă cenzurată) dezvăluie curajul de a mărturisi și finețea observațiilor unei scriitoare pasională și lucidă.