joi, aprilie 17

Dama cu camelii- Alexandre Dumas, fiul


Un roman ce prezintă o dragoste pe care barierele sociale au ucis-o. Cu toate acestea, dragostea a continuat până când, la rândul ei, protagonista și-a dat ultima suflare. 
 La dame aux camélias este titlul  franțuzesc și original al romanului scris de Alexander Dumas- fiul. Povestea care a stat la baza romanului este chiar istoria iubirii dintre Duma-fiul și curtezana Marie Duplessis, pentru care o camelie roșie însemna răbadre iar un albă semnifica faptul că e dispusă să primească anumite propuneri romantice.
Dacă doriți, puteți să citiți toată istoria sau legenda care a stat la baza romanului Dama cu camelii exact aici.

Scurt rezumat (conține spoilere)

Cartea începe în momentul în care  la  Paris sunt scoase la licitație bunurile curtezanei decedate pe nume Marguerite Gautier.
Naratorul are onoarea de a-l întâlni pe unul dintre bărbații care au cunoscut-o și iubit-o cu adevărat pe această femeie. Armand Duval, bărbatul care își spune povestea, mărturisește că dragostea dintre el și tânăra Marguerite a fost una sinceră și dezinteresată. La început aceasta nu i-a dat mare atenție, dar dragostea dintre ei a crescut în momentul în care Marguerite află că Armand se interesa de starea ei în momentele în care aceasta era bolnavă la pat.
Tânăra învață să iubească cu sufletul, nu doar cu trupul și recunoaște că perioada petrecută cu Armand a fost singura ei dragoste adevărată și lipsită de interese materiale. 
Aceasta este dispusă să renunțe la viața luxuriantă de femeie întreținută pentru Armand, dar tatăl acestuia află de povestea lor de dragoste și intervine între ei. 
Despărțirea lor este una foarte bruscă, o ruptură dureroasă ce are repecursiuni adânci asupra celor doi îndrăgostiți. 
Armand își ia o altă amantă pentru a se răzbuna pe Marguerite, aceasta se reîntoarce la vechea ei viață până când, în cele din urmă, moare răpusă de tuberculoză. 
Bărbatul află adevăratul motiv al despărțirii și povestea Margueritei din câteva scrisori pe care ea le scrie înainte de a muri. 
Nu știu cum să explic, dar am învățat că unele meserii pot fi subestimate, și așa sunt. Marguerite trăiește sub un stigmat care nu-i permite să ducă o viață decentă, chiar dacă și-ar dori acest lucru. Ea învață să iubească, dar iubirea nu poate dura mai mult decât o simplă aventură, fără ca reputația lui Armand și a familiei sale să fie pătată.
Din dragoste pentru acesta, ea preferă să se retragă din viața lui, chiar dacă face acest lucru foarte brusc și cu riscul ca el să o urască. 


"Mănăstirile nu au ziduri destul de înalte, mamele încuietori destul de puternice, religia porunci destul de susținute pentru a închide toate aceste păsări încântătoare într-o colivie, peste care nimeni nu-și dă nici măcar osteneala să arunce flori. Și cu atât mai mult trebuie să-și dorească ele acea lume care le e ascunsă, cât de ispititoare trebuie să o creadă, cu câtă ardoare vor fi ele ascultând acea primă voce, care, printre zăbrele, le povestește despre secretele ei și cum vor fi binecuvântând mâna care, cea dintâi, dă la o parte un colț al acelui văl misterios.
Dar ca să fii cu adevărat iubit de o curtezană, aceasta este o victorie cu mult mai grea. La ele trupul a istovit sufletul, simțurile au mistuit inima, desfrâul a oțeltit sentimentele.(..) Ele iubesc fiindcă asta le e meseria și nu datorită vreunui elan."


E nedrept ce pătimește această fată, chiar dacă am putea zice că și-a facut-o cu mâna ei. Uneori avem impresia că viața pe care alegem să o ducem are un mers firesc, până când ne hotărâm să schimbăm anumite lucruri... lucruri pe care apoi relizăm că e aproape imposibil să le facem să decurgă cum dorim noi. 
Îmi pare rău, dar nu am avut cum să îmi exprim tot ce simt despre această carte fără a da aceste detalii. Soarta Margueritei m-a întristat, e nedreaptă și o admir pentru că a reușit să iasă cu capul sus din scenă la momentul potrivit. Mă refer aici la despărțirea de Armand, nu la moartea ei. 
La fel de marcantă mi s-a părut și scena deshumării cadavrului Margueritei de la începutul romanului. M-a enervat că romanul a început cu astfel de amănunte, chiar dacă acestea sunt pretexte pentru a afla povestea de dragoste a lui Armand. În concluzie, Dama cu camelii este o carte care începe cu finalul. 
Nu pot nota acest roman, pentru că alții se vor simți ofensați și nici nu mă simt în măsură să ofer o cifră de la 1 la 10 acestei opere. 
Viața curtezanelor mi se pare fascinantă, chiar dacă e înconjurată de mister și privită cu suspiciune până și în secolul nostru. Aceste femei au o tărie de caracter impresionantă și știu să lupte cu îndârjire pentru a-și atinge scopurile. 
Puteți comanda această carte aici, de asemenea, pe libăria online Libris găsiți o gamă variată de cărți online și cărți în limba engleză
Menționez că romanul și povestea de dragoste dintre autor și curtezană au stat la baza operei în trei acte  La Traviata  compusă de Giuseppe Verdi. Câte mărturii ne-au rămas în urma acestei iubiri consumate cu aproape două secole în urmă. 

sâmbătă, aprilie 12

Arta de a (re)citi, pledoarie lecturii


Să scrii e o artă. Să parcurgi de mai multe ori ce ai scris tu sau alții e și asta o artă. Una care cere răbdare și spirit critic, mai ales dacă e vorba de auto-cizelare și control.
Eu nu am foarte mare răbdare să recitesc de prea multe ori ce scriu, mă uit atent să nu fie greșeli, deși multe îmi scapă, și trec mai departe.
 Vladimir Nabokov spunea că "Un cititor bun, un cititor important, un cititor activ şi creativ este un re-cititor." Spun că are dreptate. Eu citesc, dar nu destul. Nu am citit atât de mult în cât să îmi permit să recitesc anumite opere, nici măcar cele care mi-au mers la suflet. Vreau să cred că doar peste ani și ani voi fi în stare să recitesc anumite opere (după ce voi fi citit destul), astfel încât re-lecutrarea lor să fie un deliciu ca la început.
E foarte adevărat că nu e o treabă ușoară să-ți găsești cărțile potrivite, cele care îți vor face plăcere să le citești... consider că dacă citești o carte pe care toată lumea o citește, fără ca pe tine să te captiveze subiectul, e ca și cum ai mânca o mâncare dezgustătoare doar pentru că și ceilalți o mănâncă.
"O lectură... veridică e ca o înălţare. Mută orizontul cu tot cu cititor."- Costel Zăgan.
La fel e de adevărat că e supărător să scrii și să realizezi că lumea nu citește. Să scrii pe blog, să scrii cărți sau articole în presă e ceva înălțător. E minunat să te gândești că articolele sau cărțile vor rămâne undeva arhivate, că vor călători peste generații. Cei ce vor trăi peste zeci sau sute de ani se vor bucura. Stau și mă gândesc, oare cititorii din ziua de azi vor deveni cândva, peste ani buni, scriitori clasici? Își va aminti cineva și de noi, cei timizi, cu condeiul care ne tremură în mână?
Avem noi dreptul să sperăm la așa ceva? Suntem demni de atenția viitoarelor generații? Le vom lăsa ceva prețios? Sau suntem prea tineri și ne gândim doar la prezent? Mda...sunt un suflet mai bătrân decât par, chiar dacă sunt încă tânără.
"Cartea este o rană deschisă, o rană c-un număr infinit de pagini: fiecare cititor propunând un alt leac."- Costel Zăgan
Uneori simt că nu m-am născut în epoca sau secolul potrivit. Uneori simt nevoia să călătoresc, și, pentru că mașina timpului n-a fost inventată, singura portiță spre trecut e cartea.
Istoria din manuale nu mă pasionează, mi se pare obositor să urmăresc toți acei ani. Noi suntem pasionați de substraturi, de viața din spatele paginilor și de viețile oamenilor care ne-au scris destinul ca popor și cultură.
Parcă nu ma intresează că Mihai Eminescu a scris Luceafărul și alte poezii. Dar devine mai interesant când
aflu ce viață tumultoasă a avut: iubirea lui pentru Veronica Micle, până și dependența sa de substanțe interzise cred că îmi trezește interesul. Știu că nu e un model de urmat... dar îmi place să știu că pe lângă imagine, cei pe care am fost nevoită să îi studiez, au fost și ei oameni cu bune și cu rele.
Alt exemplu, unul  haios de data aceasta, este Ion Crangă, un scriitor plin de umor care îmi e drag. A fost preot până când prea-fericiții de la 1800.. aflaseră că Părintele Creangă are anumite abateri și plăceri, și anume: să tragă cu puşca după ciorile din jurul bisericii, să vizioneze spectacole de teatru (considerate un sracilegiu) și chiar și-a făcut o tunsoare ca mirenii, ce nu era în conformitate cu moravurile bisericești. "pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasă şi copii, prea mult mi se cere!" -Ion Creangă
Acestea sunt lucruri care nu se predau în școli, probabil că dacă s-ar preda așa ceva, opinia publică și mai ales părinții ar fi scandalizați. Profesoara de română, de exemplu, se ferea să ne dezvăluie prea mult din viața lui Eminescu.
Dar nu suntem noi adolescenții și tinerii de azi atrași de lucruri considerate tabu? Dacă aceste detalii ne deschid pofta de lectură, de ce să nu le primim?
Ce drept au cei care fac programa școlară să spele anumite evenimente și obiceiuri neadecvate legate de autorii din manuale? Eu nu rețin datele în care s-au născut marii autori, poeți sau oameni de cultură ai secolelor trecute... dar nu îmi pasă. Oricum, nu intenționez să merg al concursuri de cultură generală cu astfel de tematici. Dar să aflu anumite lucruri despre ei, imediat va face din lectura operelor ceva interesant. Chiar dacă sună a teme pentru bârfă să știu ce fel iubite a avut Eliade, de pildă, poate că astfel voi ști de unde s-a inspirat.
Poate va face din Maitreyi o eroină în ochii mei. Nimeni n-a iubit în cărți atât de inocent și pur ca Maitreyi (cred eu)... o fată supusă, inteligentă și plină de imaginație. O iubesc pe Maitreyi din romanul omonim a lui Mircea Eliade. În schimb, în romanul Dragostea nu moare al Maitreyei Devi, eroina nu mai are același farmec și același mister. Probabil că între ei a fost o dragoste- o chimie-sinceră și involuntară. Cum am putea trăi atâtea iubiri dacă n-am avea cărțile? Cum ar putea fi dragostea în alt fel decât involuntară?
Cărțile mă învață să iubesc. Uneori eu trebuie să învăț să deosebesc realitatea de ficțiune, dar nu mă grăbesc. Am timp, am imaginație și ăsta e unul din atuurile mele, sau cel puți așa îmi place să cred.
"Fiecare formă îşi are originea în imaginaţie. Prin imaginaţie neforma devine formă." - (Cele 12 legi universale ale succesului) de Herbert Harris
Mă bucur să aflu că mari personalități sunt de acord cu beneficiile pe care le aduce imaginația: "Rasa umană este guvernată de propria sa imaginaţie. " -Napoleon Bonaparte
"Iubirea este o pânză oferită de Natură şi brodată de imaginaţie."-Voltaire
"Bunătatea adevărată cere neapărat inteligenţă şi imaginaţie."- Camil Petrescu
Cum să nu citim când oamenii au avut şi înca au atât de multe de spus? Cum să nu citim când ei încă trăiesc prin operele lor şi revin în lumea noastră odată cu personajele care i-au consacrat?
Cum să nu privim frumosul în artă și să-l simțim în muzică?
Mai bine mă opresc aici, am multe de spus, deja încep să pap litere și dacă lungesc... va deveni un text obositor. Nu vreau asta! Lectura trebuie să fie o plăcere și să rămână așa!
(sursă citate- citatepedia.ro)

joi, aprilie 3

pledoarie iubirii, pledoarie urii




                                     motto ~ în cele din urmă lumea ne va ucide pe toți

Iubesc și urăsc oamenii.
Îi urăsc pe cei vanitoși și neînțelegători. Îi urăsc pe cei ignorațni și aroganți. Mă urăsc și pe mine în astfel de momente, chiar dacă atunci nu conștientizez.
Îi urăsc pe oamenii care taie aripile copiilor, care vor maturitate de la cineva care prin definiție are dreptul și trebuie să fie imatur. Îi urăsc pe oameni pentru că ei se consideră specia superioară. Da, din toate punctele de vedere omul e superior, omul a reușit să creeze dezastrele superioare care au afectat și afectează încă planeta. Omul a reușit să creeze războiul tot din superioriate și dorință de a domina. Până acum sunt norocoasă, nu am trăit în vreme de război, dar alții au făcut-o. Sunt supărată pe oameni mai ales pentru că au ucis-o pe Anna Frank,  pe Eva Heyman și pe mulți mulți alții de-a lungul timpului...în cele din urmă lumea ne va ucide pe toți. 
****
Îi iubesc și îi urăsc în același timp pe cei îndrăgostiți. Dragostea pentru mine a fost mereu ceva fulgerător...sau ar trebui să pun asta pe seama tinereții?
Iubesc oamenii care pot să păstreze viu copilul din ei și în viața matură. Să nu-i rupă aripile...
Oamenii care își păstrează inocența. Iubesc oamenii care iubesc animalele.  Îi iubesc pe cei de la care am ce învăța și îi inspiră pozitiv și cu plăcere pe cei din jur.
Oare eu voi fi demnă să mă iubesc vreodată?  Nu pun această întrebare retorică din temeri de inferioritate. Citiți atenți și veți înțelege.

duminică, martie 30

Denisa îşi spune povestea



Am aproape șaisprezece ani și tot de atâta timp  veghez lumea cu o expresie imobilă și dezinteresată. Îmi place să analizez tot din jur, chiar dacă îmi lipsește entuziasmul de pe chip. Cunosc foarte bine oamenii, am avut timp destul să-i observ, mai ales pe cei mici. Mă pot lăuda cu performanța de a fi ajutat pe cineva să crească mare. Nu știu cât a fost meritul meu în asta, dar mă simt și eu parte a unei echipe extraordinare și colorate.
Ne-am cunoscut în piață, ea, fetiță pe atunci, era cu părinții în căutarea unei prietene. Nu știu de ce, dar m-a ales taman pe mine. Probabil au atras-o gingășia mea, rochița crem, bonețica sau botoșeii mei... ori, cine știe, poate și mama ei a avut anumite contribuții. Erau una mai bucuroasă ca alta.
Vânzătorul m-a pus în brațele fetiței și în scurt timp am fost vârâtă într-o pungă de care m-am murdărit.
Am ajuns în sfârșit acasă, cam înngerită pe degete, dar cu mari speranțe în suflet. Aici aveam să locuiesc o bună bucată timp, în camera ticsită de multe alte jucării: păpuși ciufulite, ursuleți din pluș și jucărioare din plastic, cauciuc și  lemn mai noi sau mai vechi.
Am primit și un nume, Denisa, ales de mama copilei. Eram fericită.
Am fost mereu înconjurați de chiote, chiar dacă eram cam multe jucării în camera unui singur copil.
Toto și eu
 Noua noastră prietenă vie și gălăgioasă simțea că noi, jucăriile, suntem cam geloase din fire, așa că se juca pe rând cât putea de mult cu fiecare. Cu toate astea, preferatul ei a fost mereu bătrânul Toto, arlechinul din cârpe mereu pus pe șotii și cam jegos. Nu bine era spălat, că în scurt timp era la loc murdar de le toți pupiceii și toate felurile de mâncare pe care le primea. Măcar eu nu eram nevoită să fac ture în mașina de spălat ca el. Toto știa cel mai bine să o distreze, a fost al ei de când ea era doar bebe. Un cadou foarte inspirat de la un tătic pentru fetiţa lui de numai două săptămâni.

Mami, unde e Denisa? Erau cuvintele care mă anunțau că misiunea mea avea să înceapă. Viața nu a fost prea ușoară, am suferit multe... multe dezbrăcări, îmbrăcări, băi,  pieptănături și plimbări în parc cu căruciorul cel roz... Vedeam chipurile celorlalte fetițe și păpuși care erau cam geloase pe noi. Puține aveau atâta stil şi grijă să nu se murdărească. Majoritatea păpuşilor erau ciufulite şi mânjite cu carioci. Eu nu, eu eram mereu curată, pieptănată şi îngrijită. Nimeni nu se atingea de mine fără permisiune.
Cu timpul ochii mei s-au cam stricat, am fost lăsată deoparte, ignorată, pusă pe diferite etajere să strâng praful. Încă pot să veghez camera și să analizez fiecare chip care intră ori iese. Mulți nu mă observă dar nu mă supăr. Acum împart raftul cu păpușica de porțelan-Ioana (alintată Joan), cu Briana- păpușa muzicală, alte două păpuși de porţelan din romane (Zoe Trahanache, Doamne Bovary) și o pușculiță.
Azi nimeni nu are mai mult mister ca mine pe aici, poate doar Ioana, dar eu sunt mai bătrână şi meritele îmi sunt recunoscute. Am textura fină de cauciuc, ochii sunt albaştri, în închid când stau pe spate- unul rămâne mereu în urmă- în rest sunt o păpuşică relativ tânără. Poate m-ai recunoscut, sunt o păpușică marca Arădeanca , cei din fabrică m-au numit păpușica Ancuța. Eram destul de modernă și bine-văzută printre fetițele de pe vremuri... acum am rămas puține supraviețuitoare. Cu toate acestea, poate cunoașteți și voi  arădence ca mine care au multe de povestit. :D
P.S. în fotografie sunt cu păpușica numită Ana, pe care fetița a primit-o moștenire de la mama ei, Ana e tot arădeancă doar că s-a născut cu vreo 30 de ani mai devreme decât mine.

joi, martie 27

A treisprezecea poveste- Diane Setterfield


"(...) Când îmi vei spune povestea ta, Margaret?-A mea? Eu nu am o poveste, am spus.-Bineînțeles că ai. Oricine are o poveste.-Eu nu am."

Romanul e de față este unul plin de mister și de lucruri bizare. Promblema mea e că am făcut prostioara să mă uit la film mai întâi, mai bine zis, am ales să citesc cartea pentru că văzusem filmul și am fost fascinată de el.
Din această cauză lectura a fost destul de previzibilă, ce-i drept, există și câteva diferențe mari între carte și ecranizarea ei.
Autoarea cărții este de origine britanică, acesastă scriere a făcut-o celebră în anul 2006 când și-a făcut debutul literar.
  Romanul este o poveste în ramă. Margaret Lea, o tânără autoare ce și-a petrecut mare parte din viață în anticariatul tatălui său, este invitată printr-o scrisoare să devină biografa unei scriitoare celebre aflată la finalul carierei- Vida Winter. 
Aceasta acceptă, însă fără prea mare bucurie, din cauza reputației de povestitoare a doamnei Winter, care a oferit jurnaliștilor mai multe variante ale propriei biografii. 
Povestea ei de viață este una bizară, a trăit o copilărie nesigură și plină de mister. Crește la conacul Angelfield, mai mult ca o intrusă împreună cu două surori gemene, o mamă absentă, un unchi îndrăgostit de sora lui și niște îngrijitori preocupați de bunăstarea casei. Cele două gemene (Emmeline și Adeline) duc o viață aproape sălbatică până în momentul în care la conac sosește o guvernantă care încearcă se le disciplineze, separându-le. 
Încercarea eșuează, dar în schimb apar alte complicații și decese stranii. Între timp, Margaret încearcă să găsească dovezi pentru a verifica autenticitatea poveștii acestei familii și a grupului bizar de gemene. 
 Acțiunea este presărată cu diferite menționări livrești precum Jane Eyre sau La răscruce de vânturi, probabil o sursă de inspirație pentru peisajele și descrierile din A treisprezecea poveste.

captură film, gemenele

"Toți copiii își proiectează mitic nașterea. Este o trăsătură universală. Vrei să cunoști pe cineva? Inimă, minte și suflet? Roagă-l să-ți spună când s-a născut. Ce vei obține nu este adevărul, ci o poveste. Și nimic nu poate fi mai grăitor decât o poveste" 



Atmosfera gotică din trecut, oamenii care au umplut spațiul în care au trăit gemenele. Iubirile și neînțelegerile lor, dar și prezentul în care Margaret Lea încearcă să o aducă cu picioarele pe pământ pe scriitoarea aflată pe patul de moarte...plus misterul din jurul poveștii ei de viață, fac din roman unul foarte captivant și plin de surprize ce va ține orice cititor cu sufletul la gură.
Printre temele romanului numărăm:  tema gemenilor și a relației speciale dintre ei, incestul, atmosfera gotică și descrierile ce par desprinse din fotografii sepia...
Recomand acest roman gotic tuturor celor care vor să se desprindă din lumea agitată a prezentului în care tăriesc și să viziteze o lume în care misterele sunt la ele acasă, neprevăzutul e constant și dragostea de a scrie și de a citi este mai presus de preocupările zilnice. 

"Suferi de o boală care afectează  fetele cu imaginație romantică. Simptomele includ leșinuri, oboseală, lipsa poftei de mâncare, rătăcitul prin ploaie rece  fără haine călduroase, iar cauza mai profundă este mai curând  o traumă emoțională. Totuși, spre deosebire de eroinele din romanele tale favorite, organismul  tău nu a fost slăbit de lipsurile frecvente în acele secole mai aspre și deja trecute.  Nu ai avut nici tuberculoză, nici paralizie infantilă, nici condiții  neigienice de trai. Vei supraviețui."

Puteți comanda această carte, dar și alte cărți online  de pe libăria online, Libris. Bonus, această libărie oferă și transport gratuit la orice comandă oriunde pe plaiurile țărișoarei noastre. :)
Voi ce mai faceți? Ce mai citiți sau ați mai citit bun în ultima vreme?  Aștept vacanțaaa, deși n-am un program stresant. :))

marți, martie 18

Lasă-te inspirat




Lasă-i pe cei buni, pe cei în măsură, să te inspire. Lasă-i să te influențeze pozitiv.
Urmărește-i atent, ascultă-i și ia aminte. Antenuțele  rar greșesc. Mai ales că ele știu cu cine rezonezi și cu cine nu...
Comportă-te ca în copilărie când  te uitai la copiii mai mari și îi admirai din umbră, erai subtil, ai fi dat orice să te împrietenești cu ei. De multe ori, în asemenea cazuri, ei nu aveau o influență tocmai bună asupra ta, la fel se poate întâmpla și în adolescență, tinerețe și chiar la maturitate. De aceea trebuie să fii foarte atent când îți alegi oamenii dragi pe care îi admiri, chiar și fără ca ei să știe.
 Oamenii vin și pleacă în viețile noastre, dar prietenii adevărați rămân. Cei cu adevărat valoroși ne vor fi aproape chiar și când noi suntem cei aflați la nevoie, nu doar invers. Cu cei care pleacă de lângă noi...mda, e bine să păstrăm o relație amicală.... pentru că în lumea asta sunt destule rele.
Am aflat că un exercițiu foarte interesant e acela în care încerci să comunici cu cineva care nu te prea are la suflet, cineva care te consideră un ghimpe în coastă și cu care nu  ai nimic în comun. Da, e aproape imposibil să te simți bine lângă cineva ca acela. Am încercat, fără să știu că poate fi exercițiu de echilibru în viață... și n-a ieșit tocmai plăcut, dar am supraviețuit și spre că dacă mă voi întâlni cu acele persoane pe stradă, să nu trecem nepăsătoare fără să ne salutăm.
E important să ai prieteni, și e important să fii o persoană deschisă care se înțelege cu majoritatea din jur.
E foarte greu să citești oamenii în ziua de azi, dar dacă îți potrivești antenele pe frecvențele potrivite, vei realiza cu cine rezonezi și cu cine nu, din primele momente în care cunoști pe cineva. Am pățit de câteva ori și nu regret deloc,  am avut încredere în antenele mele de buburuză. Chiar m-am împrietenit și cu persoane care la început, fără să le fi dat șanse, îmi păreau antipatice. Noroc cu antenele...
Sfaturi: Zâmbește mult, fii deschis la conversații, poartă ceva drăguț, un mic element care să iasă în evidență(eșarfă, borșă, medalion,o tunsoare haioasă, etc), împrietenește-te cu copiii și animalele și important: ZÂMBEȘTE cât poți de mult! Oamenii au nevoie să le zâmbești. Eu am nevoie să îmi zâmbiți când mă vedeți!
...cu drag,
a voastră Buburuză