vineri, iulie 18

Culoarea sentimentelor - Kathryn Stockett



Recenzie

Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett este un roman ce urmărește diferențele rasiale dintre albi și negri din Mississippi , Statele Unite ale Americii.
Acțiunea romanului are loc în orașul Jackson, statul menționat mai sus. Urmărește viața a trei femei: domnișoara Skeeter, Aibileen și Minny. Cele din urmă sunt două servitoare de culoare ce lucrează pentru albi și acceptă să își mărturisească încercările prin care trec pentru a fi trecute în cartea ce va fi publicată de domnișoara Skeeter.
Cam asta este ideea principală a cărții, aceste femei doresc să destrame niște legi, legi care spuneau că deși egali, albii și negrii trebuie să trăiască separat. Asta doar în cazul în care un negru nu este angajat de un alb.
Minny, Aibileen,Skeeter - afiș film
Cartea pe care Skeeter o publică zguduie din temelii orașul Jackson, dar și pe locuitorii acestuia, datorită poveștilor spuse de negrese. Povești care îi vizează direct pe anumiți locuitori, și în care aceștia se regăsesc, deși nu le convine.
Acțiunea are loc în anii 1960, ani în care sclavia era deja abolită, dar discriminarea rasială era încă în floare .
Capitolele cărții Culoarea sentimentelor  sunt scrise pr rând, în parte de fiecare dintre cele trei femei. Avem trei naratoare care povestesc anumite eventimente, deci vedem un eveniment din mai multe puncte de vedere, din perspectiva fiecăreia. Fiecare dintre ele are limbajul ei, de exemplu Aibileen are un accent sudist, este ușor agramată, Minny este foarte directă și aprigă, iar Skeeter este cea atentă la  exprimare .

Despre autor

Kathryn Stockett s-a născut în 1969 în orașul Jackson Mississippi. Culoarea sentimentelor (The Help - titlu original) este romanule ei de debut.
Autoarea a fost foarte bună prietenă cu una dintre angajatele de culoare ale familiei, lucru care a inspirat-o să scrie acest roman. Cartea și-a atins apogeul vânzărilor imediat după ce a fost publicată în anul 2009, deși a fost respinsă de mai mulți agenți literari până să fie publicată. Acum aceasta se vinde în toată lumea, fiind tradusă în patruzeci și două de limbi.

Să vă spun părerea mea

Este o carte destul de stufoasă, am o problemă cu cărțile stufoase și m-am cam pripit. Plus că din lipsă de timp citeam puțin și avansam încet, chiar am fost tentată să renunț la lecturarea ei... am o problemă cu renunțările astea. 
Oricum, mai pe frunzărite, mai pe sărite am citit-o, m-am uitat și la film ca să înțeleg mai bine, pe scurt, mi-a plăcut. E o lectură relaxantă, deși tristă, dar plăcută. 
Îmi amintește de Coliba unchiului Tom , zău că americanii ăști știu să-și dea cu stângu-n dreptu' ... abolesc sclavia, dar găsesc alte o mie de metode ca să-i umilească pe cei care sunt altă rasă. E oarecum frustrant și enervant.
***********
Cred că nici noi nu suntem neapărat mai buni, avem și noi bubele noastre și problemele cu cei mai 
tuciurii, adică cei de etnie rromă - țiganii pe scrut. Chestia asta nu ne vizează doar pe noi, ci pe întreaga Europă.
Mă abat de la subiect, am citit recent pe net că pentru a scăpa de țiganii care se așezaseră la periferie, oficialii dintr-un orășel belgian au pus muzică la volum foarte înalt în speranța că aceștia vor pleca. Evident, această măsură n-a ținut, cei vizați au început în schimb să danseze. Citiți aici mai mult.
Cum să pleci când când autoritățile îți pun muzică? :))

************
Ce mai faceţi? Ce mai citiți?
Azi a ajuns Eu sunt Malala, sunt foarte încântată. Azi mă apuc de ea!

sâmbătă, iulie 12

Leapșa: Social Media Tag



Provocarea aceasta circulă de mult pe blogurile de carte. Am zis că o fac şi eu ca să îmi reamintesc de cărţile deja citite.

Twitter: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale. 

Ador cărţile scurte. Scurte şi concentrate. Preferata mea e, desigur, Oscar şi tanti roz de Eric-Emmanuel Schmitt. Recenzia acestei cărți este printre primele pe care le-am publicat pe blog...


Facebook: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești.

Nu ţin minte să mă fi presat cineva să citesc o anumită carte. Să mă gândesc care mi-a fost cea mai recomandată... hm.. Probabil că e vorba de Jane Eyre de Charlotte Bronte. Până şi mama îmi tot recomanda cartea asta. 



Tumblr: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool. 

La asta răspund fără să mă gândesc prea mult, e vorba de Hoţul de cărţi a lui Markus Zusak.


Myspace: O carte despre care nu știi dacă ți-a plăcut sau nu. 

Majoritatea sunt din categoria Young Adult, şi sun cam multicele... Momentan spun Eve (volumul 1 şi volumul 2) de Anna Carey. 




Instagram: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie. 


Din articolul acesta, doar poza acestei cărţi îmi aparţine. Comedianta de Wladyslaw Reymont





YouTube: O carte care ți-ai dori să devină film. 

Lupta cred că se dă între Bastarda Istanbulului şi Soţul meu Michael .





Goodreads: O carte pe care o recomanzi tuturor.


Aici se numără aproximativ toate cele de mai sus, dar mai ales Micul prinţ. Pe lângă asta.. ăăă .. sunt multe cărţi bune pe care le-am citit şi sper să mai citesc şi altele curând. 

****
Eu am preluat leapşa de la Pufuleţ şi o dau mai departe celor doritori, nu voi numi pe nimeni . Până azi cred că majoritatea bloggerilor care citesc şi scriu recenzii au făcut această leapşă, aşa că cei care n-au făcut-o încă sunt aşteptaţi. :)



luni, iulie 7

Accabadora - Michela Murgia



Accabadora este al doilea roman publicat de Michela Murgia, roman ce a avut în Italia un succes enorm – a primit șapte premii importante.
Autoarea aduce în atenția cititorilor o poveste interesantă ce are loc într-un sat din Sardinia.
Maria Listru, o fetiță de șase ani este dată drept copil de suflet unei văduve, pentru a ușura la rându-i văduvia propriei mame și pentru a o scăpa  de povara creșterii celei de-a patra fiice.
Fetița se împacă bine cu ideea de a avea în sfârșit un loc pe care nu trebuie să-l împartă cu alte trei surori, din a patra fiică a Annei Listru rămâne doar Maria, fiica de suflet a Bonariei Urrai.


 „Surorile ei erau deja domnișoare, și ea se juca singură pe pămînt făcând, atentă ca o tânără gospodină, o prăjitură din noroi frământat cu furnici vii. Furnicile își mișcau piciorușele rozalii, murind încet sub decorațiile din flori de câmp și sub zahărul din nisip. În soarele aprig de iulie, prăjitura îi creș­tea în mâini, frumoasă cum sunt uneori lucrurile rele“.
Relația dintre Maria și Bonaria Urrai este una de apropiată, chiar dacă ambiguă, bătrâna se interesează ca fiica sa adoptivă să  nu ducă lipsă de nimic. Este interesată ca fata să-și termine studiile și se bucură că e în relații bune cu mama naturală și surorile.
 Viața își are ritmul ei obișnuit. Ocupată cu școala, culesul strugurilor toamna și alte activități tipicie copilăriei și tinereții, Maria observă în cele din urmă că Bonaria Urrai are nopți în care pleacă de acasă. Absența ei este urmată a doua zi de prezența unui deces în sat.
Bântuită de gânduri negre, tânăra realizează că meseria Bonariei nu este doar cea de croitoreasă, ea mai este și accabadora.
Termenul accabadora definește  o bătrână ce ajută muribunzii să își încheie socotelile cu viața. Deși nu se vorbește deschis despre aceasă îndeletnicire, accabadora are un întreg arsenal de unelte și obiceiuri pe care le parcurge atunci când asistă un muribund.
Practic această carte aduce în centrul atenției moartea asistată, eutanasia și modul în care aceasta este aplicată suferinzilor sau muribunzilor aflați în suferință. Familiile solicitau prezența accabadorei , uneori chiar și când nu era cazul, iar aceasta trebuia să hotărască dacă îl va ajuta pe muribund să plece de pe această lume, sau dacă mai există speranțe pentru el.
Datoria ei este una foarte grea, pentru această muncă nu este plătită cu bani, dar este răsplătită în bunuri materiale.
Tradițiile se împletesc cu credința creștină și moralul cu imoralul în carte.
Nu știu dacă cineva este în măsură să pună capăt unei vieți aflate în suferință, morala creștină ne spune că trebuie să ne ducem crucea până la final. Pe de altă parte, e un gest oarecum egoist să privești agonia cuiva care are nevoie să i se curme suferința, iar tu stai cu mâinile în sân pentru că nu vrei să îl ai pe conștiință.


Deci alții au hotărât pentru tine atunci și tot alții o vor face atunci când va fi nevoie. Nu există nici o ființă căreia să-i vină ceasul fără să fi avut tați și mame la fiecare colț de stradă, Maria, și tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine. (...) Eu am fost ultima mamă pe care alții au văzut-o. (spune accabadora)

Da, subiectul cărții este unul deranjant pentru mulți, unul care aduce în discuție un subiect tabu. Eu nu știu ce să spun, pe de o parte sunt împotriva eutanasiei (având în vederde că sunt creștină), iar viața îți e dată să o trăiești orice ar fi. Pe de altă parte n-aș suporta să văd pe cineva agonizând lângă mine. Poate chiar eu, la rândul meu, nu aș suporta suferința la apusul vieții sau în cazul unei boli, și aș vrea să grăbesc  sfârșitul punând punct durerii. Nu se știe cu ce boli va avea o persoană de a face. Pe lângă asta, ființele sunt niște luptătoare și felul conservator ne ajută să luptăm pentru viață.  Aș fi o ipocrită să nu spun că văd beneficiile ambelor părți. Fiecare suferim în felul nostru, nu cred că există un instrument care să măsoare durerea, suferința. Unii suntem mai sensibili, alții nu, cine poate hotărî cât poate o persoană de lângă el să îndure?

p.s. Îmi plac cărțile care îți dau de gândit, cărțile care aduc în centrul atenției o temă actuală și, uneori, chiar revoltătoare.

Citiți cartea, dacă îndrăzniți! ;)

sâmbătă, iulie 5

Am plâns după pisică- pledoarie vieții


"Astăzi, mai mult ca niciodată, viața trebuie să fie caracterizată de o Responsabilitate Universală, nu doar una de la Națiune la Națiune și de la om la om,  ci și de una de la om la toate formele de viață."- Dalai Lama
De fapt n-am plâns după pisică, dar m-am întristat prea tare. Mieunăturile ei îmi creau o stare neplăcută. Una care mă ducea undeva în zona depresiei.
O depresie care m-a transformat într-o pisicuță părăsită în vârstă de câteva săptămâni...

Și pisicuța povestește:


Lumea asta de beton e urâtă, plină de zgomote și gri. Oamenii nu sunt oameni, după cum am observat, sunt mai degrabă niște creaturi bipede care se gândesc doar la propriile dorințe, la propriile  nevoi și nimic mai mult. Ei nu prea se mai interesează de soarta celor neputincioși... de soarta celor care au mare nevoie de ajutor.
De ce ar face asta? Ajutorul acordat unor animale de pe stradă nu e recompensat cu bani în această viață. Dar sigur e răsplătit în Rai!  
Nu știu cum se face, dar am ajuns într-o grădină. O grădină plină de verdeață, umbroasă înconjurată de un gard viu și mărginită de un bloc de beton.
Am stat acolo o zi și o noapate, ascunsă la tulpinile gardului lângă o tufă de trandafiri.  Mieunam, îmi era teamă.
Nu vedeam nimic cunoscut, mirosuri stranii, gălăgie de mașini și mai rău, motani și câini răutăcioși.
Am mieunat din toți rărunchii în speranța că cineva mă va auzi și nu voi  fi singură.Erau mulți în jurul meu, dar nimănui nu-i păsa.
 La un momentdat o fetiță din bloc și-a scos capul pe fereastră și a început să se certe cu mine, îmi zicea să tac pe un ton mândru și răutăcios. Cum să tac când sunt disperată? Cum să tac, toți se poartă ca și cum n-aș exista, deși mă fac auzită.. cum să tac acum când am mai mare nevoie de ajutor?  Cum să tac când sunt lihnită de foame și terorizată?
Voi nu înțelegeți cum e viața din punctul meu de vedere, cum văd eu, un pui de pisică lumea. Dacă eu nu îmi apăr viața nimeni nu o face, nici mama și nici măcar Statul Român, care apără drepturile animalelor (pe hârtie). Dacă voi nu verți să trăiesc, ei bine, eu vreau pentru că e dreptul meu!
Vouă nu vă pasă de micii vagabonzi ai orașului. Știu, știu că am deranjat un cartier întreg cu mieunatul meu agasant, îmi cer scuze. Și mai știu că nu v-a păsat și că abia așteptați să mor sau să mă calce vreo mașină, s-ar fi făcut liniște.
Dar eu am strigat, a fost ultima mea scăpare.
În cele din urmă  o mână m-a rupt de realitatea traumatizantă. M-a scos din grădină... M-au dus niște brațe în blocul gri, am vrut să scap, nu cunoșteam nimic.
Am primit niște lapte, am fost înfășurată într-o pătură și ținută așa o vreme, în brațe. Eram plimbată dintr-o încăpere în alta, nu pricepeam nimic, aș fi vrut să fug... să scap, nu înțelegeam. Tremuram din toți rărunchii, dar era mai bine decât în grădină.
Am ieșit din boc, tot în brațe, înfășurată într-un pled. Am ajuns într-un magazin cu mâncare pentru animale, mi s-a pus un castronel cu hrană sub nas. Eram hămesită. Simțeam că nu mai sunt în pericol... am scăpat. În sfârșit cineva e bine-voitor și cu mine de acum.
În cele din urmă cartierul a rămas liniștit și fantoma strigătelor mele nu-l mai bântuie...

marți, iulie 1

Droagostea în vremea holerei- Gabriel Garcia Marquez


"Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite."
Un început bun pentru o carte complexă cu planuri alternante și ritm alert. Sinceră să fiu, e o carte destul de greoaie, îți trebuie răbdare ca să îi prinzi firul, dar dacă treci de această probă te prinde.
 Romanul Dragostea în vremea holerei e structurat pe mai multe planuri, începe cu prezentul, în care doctorul Juvenal Urbino se stinge din viață după mulți ani de căsnicie și continuă cu trecutul în care ni se spune povestea de dragoste din tinerețe a Ferminei Daza (văduva lui Urbino).
Fermina Daza a avut încă din tinerețe o dragoste secretă pentru  Florentino Ariza, cei doi se iubeau în secret, deloc carnal, și țineau legătura prin scrisori. Până în momentul în care tatăl fetei a descoperit iubirea și chiar logodna simbolică dintre ei și a hotărât să o ia pe fiica sa într-o călătorie de câțiva ani pentru a o vindeca de dragoste.

Deși sună foarte siropos, romanul nu e deloc așa, e în mare parte presărat cu acțiuni și istoriare care mai decare mai detaliate. Personaje nu foarte bine conturate nici fizic nici moral, mai degrabă le putem face portretele din modul în care acestea acționează în diferite situații.
De exemplu, Fermina Daza este urmărită din pre-adolescență, când Florentino Ariza o vede din curtea propriei case în timp ce acesta aducea o scrisoare adresată tatălui ei. Ea este nehotărâtă față de propriile sentimente și se lasă pradă sorții, nu ripostează (și nici nu prea poate), în momentul în care este luată în călătorie pentru a fi separată de cel pe care îl iubește.
Din păcate pentru cei doi îndrăgostiți, soarta le este nefavorabilă, neavând șansa să își consume dragostea decât la bărtrânețe după ce se reîntâlnesc la înmormântarea doctorului Urbino.
Mare parte din acțiunea romanului are loc în timpul holerei, într-un orășel de la Marea Caraibilor. Doctorul Urbino o întâlnește pe Fermina Daza când este solicitat pentru a o consulta pe fată, suspectată fiind că suferă de holeră.
Din acel moment începe să îi facă curte fetei, chiar dacă aceasta mai tânjea în secret la prima ei dragoste, acceptă în cele din urmă și se căsătorește cu doctorul.
Cum spuneam și mai sus, acțiunea este complexă și chiar îmbârligată. Pe mine cartea nu m-a dat pe spate, chiar dacă în general sunt fană a scriitorilor și a romanelor scrise de sud-americani. Poate că Isabel Allende rămâne totuși favorită.
Foarte interesantă este tehnica narativă adoptată de García Márquez: sunt reluate diferite episoade cu accente pe alte personaje sau dezvăluind detalii care schimbă perspectiva. De exemplu scena înmormântării de la început, în care Florentino e văzut doar ca un necunoscut care îi declară dragoste eternă văduvei, e reluată spre final dintr-un unghi mai larg, ca şi cum ai depărta puţin microscopul de subiect.
Acesta este doar un exemplu de alternanță a scenelor, sunt multe și dacă nu ești pe fază riști oarecum să pierzi anumite momente.
Eu personal îmi întrerup destul de des lectura, am obiceiul să citesc în stație sau chiar în autobuz ori tramvai, și, vrând-nevrând, tot trebuie să casc ochii la ce se întâmpla în jurul meu. De asemenea, și când aștept ceva sau pe cineva  îmi bag nasul carte și citesc, chiar dacă în sinea mea sper să nu dureze mult până când să fac ce trebuie.
Cu cartea asta m-am întins destul de mult pentru că am fost în ferba sesiunii și trebuia să citesc și de-ale examenelor, chiar dacă nu aveam chef.
Puteți comanda această carte, dar și multe altele pe librăria online Libris, ei au cel mai mare depozit de carte din țară, cărți în limba engleză și poate cel mai util lucru, transport gratuit prin curier la orice comandă.

Despre autor

Gabriel Garcia Marquez
Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia - d. 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Opere

Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru);
La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate);
Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat);
El canibal, 1955 (Canibalul);
Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă);
La mala hora, 1961 (O oră rea);
El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie);
Los funerales de la Mamá Grande, 1962 (Funeraliile bunicii);
Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme);
Cien años de soledad, 1967 (Un veac de singurătate);
Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo);
Cuando era feliz e indocumentado, 1973 (Când eram fericit și nedocumentat);
El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului);
Todos los cuentos, 1976 (Toate poveștile);
Crónica de una muerte anunciada, 1981 (Cronica unei morți anunțate);
Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
Noticia de un secuestro, 1982 (Știri despre o răpire);
El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în vremea holerei);
El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său);
Vivir para contarla, 2002 (Să trăiești și să povestești);
Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste);
El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă);
Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni).
Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să țin un discurs) 

joi, iunie 26

Blidul de lemn, repovestire după Lev Tolstoi



Vă invit să ascultați o povestioară tristă, una cât se poate de aproape de realitate... una în care un bătrân este pus la colț din cauza neputinței.



***
Mă duce cu gândul la pățania mea de azi din autobuz, când o doamnă și-a ocupat un loc pe scaun cu plasa, apoi s-a dus să își valideze cardul de călătorie la aparat. Între timp eu m-am așezat pe locul de lângă cel ocupat de ea,  scaunul de lângă fereastră. O văd pe tanti cum își apoi ia plasa bombănind ceva de genul ești tare obosită, ai lucrat astăzi, și apoi s-a mutat pe alt loc mai departe în autobuz. La care eu, puțin dezolată și enervată, îi răspund cu oarecare nesimțire: nu știam că aveți nevoie de două locuri, doamnă... 
O altă doamnă învârstă care a ales să stea în picioare, deși mai erau locuri libere, râdea pe sub mustăți și se uita la mine cu o oarecare părtinire.
Nu știu de ce sunt unii vârstnici atât de nesuferiți, nu m-am atins de locul ocupat de ea, iar dacă avea pretenția ca ambele locuri să fie ale ei, apăi, pentru asta există taxiuri... dacă circuli cu mijloace de transport în comun nu vii cu pretenția ca alții să stea în picioare doar pentru că nu vrei să se așeze nimeni pe scaunul de lângă tine.
În Oradea pensionarii cu domiciliu în oraș circulă gratuit cu mijloacele de transport în comun... și toată ziua se plimbă cu autbuzul și tramvaiul. Încep dimineața devreme cu piața și tot așa până la prânz. Exact în orele de vârf, când merg eleviii și stundețiii... și tot noi suntem cei nesuferiți pentru că nu le cedăm locurile noastre. Pentru mine, personal, nu prea e o plăcere să circul cu mijloacele de transport în comun, mai bine pe jos, dar de multe ori n-am încotro. Și întâlnesc astfel de bătrâni nesuferiți, care ar avea pretenția ca nimeni să nu stea lângă ei, ori să își țină plasele pe alte scaune. Ori, mai rău, care au pretenția ca cel tânăr să îi cedeze locul imediat ce a urcat în autobuz.
Am întâlnit și persoane foarte recunoscătoare pentru locul cedat în autobuz, oameni care mulțumesc și li se vede recunoștința în ochi.... alții în schimb au impresia că totul li se cuvine doar pentru că sunt în vărstă.
Cred că bunicul din poveste este unul dintre cei recunoscători, el este mulțumit și resemnat, nu le cere tinerilor mai mult decât sunt ei dispuși să ofere. Nu prostestează deloc, este salvat însă de nepotul său care le deschide ochiii părinților.
Stau și mă gândesc, în alte culturi bătrâniii sunt foarte respectați și au ultimul cuvânt în casă până când sunt capabili să comunice, chiar dacă locuiesc cu generațiile tinere... nu știu cât este acest lucru de valabil la noi în țară.