marți, 24 februarie 2015

Concert în memoria unui înger - Eric-Emmanuel Schmitt


Îl iubesc pe Schmitt, îi iubesc scrierile, de la Oscar și tanti roz după care m-am topit în liceu și până la Copilul lui Noe, Domnul Ibrahim și Florile din Coran și Pe când eram o operă de artă. 
Îl declar oficial printre autorii mei preferați. Nici Concert în memoria unui înger nu se dezice din seria scrierilor foarte plăcute.
Cartea are patru povestiri foarte simpatice și cu o acțiune imprevizibilă: de la Criminala, Întoarcerea, Concert în memoria unui înger (de unde și titlul cărții) și Iubire la Elysee.

Personajele povestirilor: Marie Maurestier (din Criminala), Greg (din Întoarcerea) sau Chris și Axel (din Concert în memoria unui înger) sunt puse în sitații limită.
De la Marie, o femeie care și-a ucis pe rând doi soți și amantul este declarată nevinovată. Ea se îndrăgostește în secret de preotul celibatar desemnat să slujească în localitatea ei. Începe să i se destăinuie tânărului părinte Gabriel, ajunge chiar să-și recunoască crimele și să promită că le va mărturisi poliției.
O întâmplare neprevăzută, însă, o face să-și schimbe planurile și să tăinuiască adevărul.
Greg, bărbat însurat, tată a patru fiice primește pe vaporul pe care lucrează vestea că una dintre copile a murit.
Până să ajungă acasă la familie facem o incursiune în sufletul bărbatului, deznădăjduit și auto-incriminat pentru decesul uneia dintre copile. Care să fie fiica decedată? Se poate oare ca nenorocirea să nu o fi atins pe cea mare? Pe a treia sau a patra? Cum a putut el să spere că una dintre ele a murit dorind ca celelalte să fie salvate?
Pierderea unui copil nu este niciodată ușoară, mulți oameni se lovesc de aceste realități aproape ireale, a dispariției unui copil, din păcate.

Concert în memoria unui înger, hmm... pe acordurile viorii dezolate, o poveste la fel de interesantă și schimbătoare precum concertul lui Berg.
Chris și Axel, doi tineri muzicieni rivali, primul pianist, al doilea violonist.
Studiile lor sunt o continuă competiție, la fel și momentul în care aceștia intră într-o competiție sportivă.
Axel ajunge într-o situație riscantă de unde Chris ar fi putut să-l scoată, dar alege să termine competiția în loc.
Câțiva ani mai târziu cei doi se reîntâlnesc, deși îl credea mort, Axel, este viu, schilod și însetat de răzbunare.
Situațiile se schimbă și aici, ajung să își refacă prietenia chiar cu prețul vieții.
Ultima povestire încă n-am citit-o.
***
Voi ați citit ceva de Eric-Emmanuel Schmitt?


miercuri, 18 februarie 2015

Europilis - Jean Bart




Despre autor


Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1877, Burdujeni, județul istoric Botoșani - d. 12 mai 1933, București), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române. Detalii aici.

****

Europolis, roman de epocă, malul mării, portul Sulina, vapoare tranzitează leneșe portul lipsit de vlagă.
Comunitatea elenă din Sulina este revigorată de o veste primită de unul dintre viețuitorii ei. Stamati Marulis, patronul cafenelei din fața debarcaderului primește  o scrisoare de la un frate de-al său plecat pe Continentul American.

Incipit

"Ziua și noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul nopții portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă adoremea moleșită. Nicio adiere, niciun semn de viață. Pământul și apa, oamenii și animalele cădeau parcă deodattă într-o adâncă letargie. Nicio viețuitoare  nu mai mișca pe cheiurile înferbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoarea, părea în arșița zilei un oraș mort, adormit printr-o vrajă, petrificat de veacuri - un oraș fantomă."


Vestea că Americanul - Nicola - s-ar putea întoarce putred de bogat și cu dorința de a investi în portul cel sărăcăcios oferă elenilor din Sulina speranțe deșarte.
Comunitatea începe să se anime, toți își pun speranțele în acest om, posibil bogat, sosit de pe pământul făgăduinței.
Grup mare de oameni se aliniază pentru a primi cum se cuvine vasul pe care se crede că va sosi cel mult așteptat.
Americanul sosește însă îmbrăcat sărăcacios, alături de fiica sa, mulatra Evantia și maimuțica fetei, Lulu.

Din aceste momente în comunitate au loc încurcări de situație, tânăra Evantia, poreclită Sirena neagră, se îndrăgostește de  ofițerul de marină, Neagu.
Dragostea lor este una deloc carnală pentru început, pură și plină de sentimente.
Penelopa, soția lui Stamati Marulis, începe să o urască pe exotica fetișcană pentru senzualitatea și atractivitatea pe care o are supra bărbaților. Dar mai ales, din cauză că pe Evantia și-a pus pata și Deliu, fostul amant al Penelopei, un Don Juan și marinar plictisit de viața în portul amărât.
Deliu o seduce pe Evantia, Penelopa este găsită la scurt timp căzută în mare, sinuciderea se vrea a fi scoasă din acest scenariu plin de de tragism, dar cu toții știu că sinuciderea prin înec este cauza reală a morții.
Din acest moment personajele încep pe rând să dispară, morți prin îmbolnăvire, moarte post-natală și până și Lulu, maimuțica ajunge cobai pentru experimentele din laborator.
Romanul îți lasă un gust amar și întristează profund orice cititor.
În anumite momente am fost gata să renunț la lectură, pe alocuri este plictisitoare, dar dacă rămâi perseverant  realizezi că e bună și plină de conținut.
Nu este un roman de atmosferă, asta este clar, dar redă multe dintre prejudecățile, obiceiurile și felul de a gândi ale epocilor trecute, puse, oarecum în antiteză cu mentalitățile prezente pe Continentul American.
Și acum, când vine în România, un turist sau un binefăcător de pe Pământul Făgăduinței, toți îl invidiază, toți râvnesc la o vizită în Statele Unite. Toți vrem să vedem cum este viața acolo, lumea întâlnită în filme o fi sau nu așa acum arată pe ecran?

Final

"Și mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadența pașilor pe puntea de comandă, făcând kilometri întregi într-un spațiu de opt metri.
...Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați,
Ne succedem generații și ne credem minunați:
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul...
.......................................................................................
Noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici. 
O dată își mai întoarse el capul înapoi. Țărmul se ștergea în zare: o pată... un punct ... un fum ... nimic."
Recoman cartea!
Ce mai faceți voi? Ce mai citiți? :)

sâmbătă, 14 februarie 2015

Mistere care nu-mi dau pace



Toată viața mi-am dorit să îl văd pe Moș Crăciun intrând pe geamul camerei mele cu cadoul, să văd cum îl așează frumos sub brad și atât. Nici ideea de a schimba două trei-vorbe cu el nu îmi displăcea. Mai târziu, când mi s-au schimbat dinții de lapte mi-am dorit să o cunosc pe Zâna Dinților (a.k.a Zâna Măseluță), să văd cum vine ea, mititica, în zbor și ia dințișorul de sub pernă.
Sau de ce nu, să văd  cioara care vine și prinde dintele aruncat peste casă, asta când mergeam la bunici, mă gândeam în sinea mea sigur e în cârdășie cu Zâna Dinților. Banconota de hârtie de un leu găsită sub pernă mi se părea mereu că miroase a praf de zână și aveam impresia că cioara vine în zbor și o văd, dar foarte foarte puțin, pentru că are super-viteză.

N-am reușit să le prind niciodată pe îndrăgitele personaje în acțiune. M-am resemnat cu timpul.
După ce am crescut ceva și mai mare urmăream cu interes desenele animate de pe orice canal TV care difuza animații, erau trei la acea vreme: Cartoon Network, FoxKids (devenit Jetix, iar mai apoi Disney Channel) și Minimax.
Acum cred că sunt cel puțin de două ori pe atât de multe canale TV care difuzează desene animate.
Printre fascinațiile mele se numărau și atunci (unele au rămas încă) vocile de la desene. Pe ecran vedeam personajele, le știam istoricul urmărind cu interes fiecare episod, dar vocea mă intriga.
Cine vorbește acolo? De unde se aude înregistrarea?
Încet, încet, am deslușit o parte din acest mister mergând ... la teatru.
Da, în Oradea, pe scena teatrului veți avea ocazia de a recunoaște mare parte din vocile desenelor difuzate pe Minimax sau Cartoon Network.
Grozavă treabă, de două ori am fost și eu în studioul cu pricina și pe lângă întunericul din sălile  cu microfoane am reținut și zarva făcută pe hol. În fiecare sală se lucrează la un anumit film, ori o reclamă, iar pe hol te simți ca într-o piațetă. Dar este incitant. Sper să mai ajung pe acolo, cel puțin în vizită.

La fel era uneori și cu crainica sau crainicul de la radio... indiferent de radio. Mă gândeam în sinea mea oare cum arată? Nu țin minte vreun post radio care să îmi fi rămas în amintire din copilărie.
Radioul era ascultat în mașină și, uneori de tata, când meșterea câte ceva prin casă, ori la bunici la țară.
Aaa, țin minte că un lucru mă ducea la disperare. Când asculta un meci de fotbal comentat în direct la radio. Frate, cum putea omul acela să strige Gooooooooooooooooooooooollllllll!  timp de aproape un minut?
Până termina el de anunțat primul gol, jucătorii mai puteau da alte două. Parcă și pământul se zguduia odată cu golul.
Și totuși, cum reușea să strige atât de lung pe o singură respirație? Cum reușesc comentatorii sportivi asta?
Sigur fac exerciții. Cred că ar fi amuzant să am un vecin comentator-sportiv în bloc și să-l aud uneori strgând Goooooooooooool!  din senin.
Sunt curioasă câți  indivizi s-ar lăsa păcăliți de asta.
Eu abia reușesc să rostesc trei cuvinte pe o respirație iar apoi trag aer în piept și gâfâi de parcă aș fi alergat la maraton. Exagerez puțin.


Aaa, să nu mai vorbesc de acea voce plăcută, de femeie, care anunță în tramvaiele noi din Oradea, știți, celebrele Siemens, ce stație urmează.
E agasant clopoțelul ăla, dar  vocea tranchilă a tipei care zice clar Urmează stația - Casa de Cultură îmi place. O fi și ea orădeancă? Circulă și ea cu tramvaiele astea ca să-și audă anunțurile?
Ceva îmi spune că nu.

Cam astea sunt o parte dintre chestiile care mă frământă în această seară... și de care îmi amintesc. Poate zilele următoare vor urma altele și altele.

p.s. Ieri, 13 februarie, a fost Ziua Mondială a Radioului. E o zi (;i nu doar una),  în care tinerii sunt sprijiniți să fie și creatori de conținut pentru radio, nu doar simpli ascultători. Plus securitatea tinerilor jurnaliști. Detalii aici.
Succes celor care activează în domeniu! :)




sâmbătă, 7 februarie 2015

"Nu te poţi pierde, asta este o casă sfântă!"


Sf. Iosif, ocrotitorul casei, cu  Isus în brațe

A fost o săptămână plină. Am făcut o scurtă călătorie începută sâmbăta trecută și  finalizată miercuri, când am ajuns acasă.
Am început prin a vizita, împreună cu încă două persoane, Casa "Sfântul Iosif" din Odorheiu Secuiesc, o casă plină cu copii din toate colțurile țării, susținută de douăsprezece măicuțe.
Acolo am realizat cum câțiva copii (casa este imensă și majoritatea locuitorilor erau plecați la familiile lor), pot umple un spațiu cu jocurile lor. Am aflat cât de dedicate pot fi câteva măicuțe și cum poate cineva să iubească necondiţionat şi să se intereseze de fiecare suflet care le trece pragul.
Cele douăsprezece surori, în frunte cu sora Emilia, gestionează o clădire imensă care este în general locuită de peste o sută de copii. Fac acest lucru fără ajutor din partea statului, casa este susținută prin donații, cu toate acestea, pe lângă copii, în casă merg uneori și diferiți vizitatori din țară și străinătate.
mesaj cu care am fost întâmpinată în cameră
Clădirea este foarte mare, compusă doar din două etaje, holuri întortocheate, întunecoase și ziduri groase. Am reușit să mă pierd căutând sala de mese, norocul meu a fost că am întâlnit-o la timp pe una dintre surori care m-a repus pe ruta corectă. Când am povestit pățania mea câtorva dintre copii, o fetiță mi-a spus foarte serioasă: "Nu te poţi pierde, asta este o casă sfântă!". Chiar aşa, cu atâtea rugăciuni spuse cu căldură de surori pentru fiecare suflet care trece pe acolo, cum poate fi casa altfel decât sfântă?
Este impresionant ce fac surorile cu dăruirea lor şi dragostea de aproape, este impresionant cât ajutor pot primi ele de Sus pentru a-i sluji mai departe pe aceşti copii. 
Am văzut cât de năzdrăvani pot fi uneori copiii, dar şi ce pot ei să facă dacă au motivaţie. 
Datorită  lor mi-am reamintit cât de frumoase sunt jocurile simple cu palmele pe care le făceam adesea şi noi în curtea blocului şi cât e de plăcut să fii înconjurat de prichindei. Este frumos să ai mereu cu cine să te joci, și chiar dacă uneori apar și neînțelegeri, acestea sunt de obicei soluționate de o persoană mai mare și împăciuitoare din fire.
altarul din capelă
De asemenea, m-a impresionat tare un lucru într-o dimineaţă, slujba din capela casei se terminase, eram alături de domnul cu care am vizitat casa, o fetiţă a venit lângă noi, ne-a luat de mână, ne-a privit în ochi şi a zis voioasă: "Mami şi tati ..", după care am ieşit toţi trei din capelă ținându-ne de mână.
Replica ei m-a întristat și m-a lăsat fără cuvinte ... n-am știut ce să-i spun, trebuia să o corectez? Mi se părea nepotrivit, fetița enunțase un ideal pe care îl are orice copil, acela de a crește alături de doi părinți. Un ideal de care ea nu avea parte, și totuși, cazul ei este unul fericit. A ajuns într-un loc în care cei mari se interesează de ea și de nevoile ei.
Tot ce pot să fac este să mă rog pentru Casa "Sfântul Iosif" pentru copii aflaţi în dificultate şi să sper că surorile vor rămâne mereu acolo, alături de copiii care au atâta nevoie de ele.
Maicile se bucură când au vizitatori, şi chiar dacă fugitiv, sunt mereu dispuse să ofere un zâmbet cald oricărui necunoscut întâlnit pe holurile casei, ori să ofere salutul creştinesc: "Lăudat să fie Isus!" pentru ca mai apoi, cu pași grăbiți să se întoarcă la rugăciune, ori la vreun grup de prichindei ascunși prin odăile casei.
Am  observat că toți cei de acolo sunt în general foarte bucuroși de musafiri, mai ales când vorbim despre copiii mai mici. 
De o sinceritate rară, aceștia sunt mereu dispuși să urmărească cu insistență orice om în persoana căruia văd un posibil tovarăș de joacă, îmbrățișări sau spus povești. 


clopotul care cheamă surorile la rugăciune

portretul Mariei, o frumușică  din casă

luni, 19 ianuarie 2015

Unde mergem, tati? - Jean-Louis Fournier


Cartea aceasta m-a întristat profund, autorul se lovește în viață de o realitate cruntă, cea de a trăi cu doi copii deosebiți. Nu sunt deosebiți pentru că ar fi ceva mici genii, prodigy, cum zice englezul, ci din alte motive.

Despre autor

Jean-Louis Fournier este un scriitor născut în 1938 la Arras, în Franța . În anul 2008 Forunier câștigă Prix Femina pentru literatură cu cartea  Unde mergem, tati?.

Despre carte

Cartea urmărește relația pe care autorul, un tată dezamăgit, o are cu cei doi fii ai săi.

"Voi nu veți ști niciodată să citiți. Până în ultimele clipe, cadourile voastre de Crăciun vor fi cuburile și mașinuțele.. (..)"***
"(..) o să vă ofer totuși o carte. O carte pe care am scris-o pentru voi. Ca să nu fiți uitați, ca să nu rămâneți doar o fotografie pe un carnet de invalid."
Da, tatăl este nemulțumit pentru că cei doi fii ai săi, Mathieu și Thomas, sunt handicapați. Ei nu vor cunoaște niciodată multe bucurii pe care le cunoaște un copil normal de la naștere și până la maturitate. Și, implicit, tatăl va fi văduvit de plăcerea de a-i vedea pe fii lui crescând frumos, luând note bune la școală, facultate, iar mai apoi de intemeierea propriilor familii.

"Un tată de copil handicapat trebuie să aibă o față de înmormântare. Trebuie să-și poarte crucea cu o mască a durerii."
Cu toate acestea, Fournier reușește să trăiască cu pedeapsa de a avea doi fii handicapați, născuți la doi ani diferență unul față de celălalt. Pentru a merge mai departe își ironizează fiii, folosește un umor negru, pentru care a primit numeroase critici, chiar și din partea mamei celor doi copii.
Am citit cartea dintr-o suflare noaptea trecută când mă luptam să aduc înapoi somnul fugit, și, ghiciți, cartea m-a pus pe gânduri și abia am reușit să mai închid un ochi toată noaptea. 
M-am gândit cum aș trece eu peste faptul de a avea un copil cu handicap. M-am gândit cum ar fi să am în familie un copil care să nu se poată deplasa, să nu vorbească și să aibă mereu nevoie de cineva care să-i poarte de grijă.
Într-o astfel de situație unde să mai faci loc și pentru umor? Îl admir pe autor pentru asta.
Recomand cartea cu căldură!

joi, 15 ianuarie 2015

Onoarea pierdută a Katharinei Blum - Heinrich Böll


Cartea aceasta a căzut ca un glonte pentru mine, acum cu toate problemele legate de libertatea de exprimare, cu toate problemele provocate de exprimare în toate formele ei.

Despre autor

Heinrich Theodor Böll (n. 21 decembrie 1917 – d. 16 iulie 1985) a fost unul dintre cei mai proeminenți scriitori germani de după cel de-al doilea război mondial. Romancier și dramaturg, Heinrich Böll a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1972.
"Am vrut să scriu dintotdeauna, am încercat de timpuriu, însă cuvintele le-am găsit abia mai târziu", mărturisește Heinrich Böll. A început să scrie din copilărie, a publicat prima carte abia la 30 de ani, iar în 1972, la 55 de ani, a primit Premiul Nobel pentru literatură. 

Cartea

"Onoarea pierdută a Katharinei Blum sau cum se iscă și unde poate duce violența" aduce în discuție libertatea presei, sau mai bine zis, datoria presei de a nu distorsiona adevărul în numele faimei.
Katharina Blum este o tânără care își câștiga existența lucrând ca menajeră pentru diferite familii care o îndragesc și apreciază pentru efortul depus și conștiinciozitate.
De mică a fost obișnuită  să muncească, rămâne orfană de tată, crescută de mamă, nevoită să lucreze pentru a reuși să se întrețină. De asemenea, se căsătorește foarte timpuriu cu un bărbat pe care îl descrie ca fiind lipsit de tandrețe, de care divorțează în cele din urmă.
La 27 de ani, Katharina face menajul pentru două familii și reușește să își cumpere un apartament al său și o mașină la mâna a doua.
Existența ei anostă și lineară este perturbată în seara în care Kathrina se îndrăgostește de un individ căutat de poliție. Îl aduce pe acesta în apartamentul ei după o pretrecere, unde va sta până a doua zi, când la ușa Katharinei sosesc polițiștii.
Surpriză, polițiștii o găsesc pe tânără stând de una singură și liniștită la masă.
Începe interogatoriul, Katharina este hărțuită de anchetatori, cazul ei de presupusă complicitate apare și în presă.
Abordarea presei și în special cea a ziuarului JURNALUL este contorsionată, trunchiată și manipulată astfel încât cititorului îi este insuflată ideea că tânăra femeie este dintodeauna un complice sângeros al celui urmărit de poliție. Ba mai mult, Kathrinei îi sunt ponegrite și rădăcinile, îi sunt puse la îndoială cinstea familiei  și proveniența resurselor financiare.
Toate acestea o transformă într-o persoană vulnerabilă și lipsită de apărare în fața opiniei publice de la care primește amenințări.
Accentul cărții nu este pus pe vinovăția sau nevinovăția Katharinei Blum din momentul dispariției iubitului din apartamentul ei. Este pus pe modul în care imaginea Katharinei este distorsionată de  jurnaliști și în special de Werner Tötges, care publică articole pentru JURNALUL.
Într-un moment de liniștire a apelor, femeia îl invntiă pe Tötges la un interviu, prilej cu care jurnalistul este răsplătit de femeie cu un glonte, și deci ucis.
Această descărcare vine ca o palmă pentru cititor. 
Nu primim răspunsuri la întrebări precum Este sau nu este Katharina Blum vinovată de complicitate cu bună știință în cazul dispariției individului căutat de poliție?, Există vreun miez de adevăr în toate articolele publicate de JURNALUL? sau Se face Katharina vinovată de altceva înafară de crima comisă pentru a opri ponegrirea continuă a propriei onori?

Să vă spun părerea mea

Scriitura nu este una romantică, nu are figuri de stil, ci se desfășoară asemenea unor procese verbale.
Cu toate acestea, mi-a plăcut carte, am citit-o cu sufletul la gură, nerăbdătoare să aflu dacă femeia se face sau nu vinovată de complicitatea cu teroristul.
Nu am aflat asta, dar am văzut căt de distorsionată poate fi imaginea pe care un cotidian o transmite prin articolele sale referitoare la caz. 
Cât de mult putem avea oare încredere în presă? Cât de multe informații sunt și în România cozmetizate astfel încât să spune a ȘOCANT, INCREDIBIL, INCENDIAR? 
De ce dorinţa aceasta a noastră de a citi astfel de materiale? De ce nu îi pedepsim noi pe jurnaliştii care procedează astfel, nemaicitindu-le materialele? Cum putem opri asemenea abordări inutile şi nedrepte?
La fel ca în cazul bine-cunoscut al atacului terorist de la revista Charlie Hebdo, cât de departe putem merge cu libertatea de exprimare? Şi unde se termină exprimarea în ceea ce publică unii şi unde începe dorinţa de atenţie şi rating?
Care este menirea jurnalistului, până la urmă? De ce codul deontologic al meseriei rămâne doar o lectură suplimentară în anumite cazuri?
La ce bun să existe publicaţii precum publicaţia fictivă din carte, a cărei faimă este aceea de ziar de scandal, fără credibilitate, dar care totuşi influenţează în mare măsură opinia publică?
Sunt multe întrebări la care nu găsim răspuns, în jurul nostru se petrec o grămadă de evenimente şi nu ştim cum să le gestionăm.
De pildă, cum se face că tot săptămâna trecută odată cu  atentatele de la Paris a avut loc un atentat şi în Nigeria, soldat cu aprox. 2000 de morţi?
Aici au murit 2000 de persoane, se cunosc puţine date şi cu toate acestea cel mai tare suntem afectaţi de moartea celor 12 caricaturişti francezi.
Veţi spune că Parisul e aproape de noi şi nu ne interesează ce se întâmplă pe continentul African pentru că nu ne poate afecta direct... cu toate acestea, de ce?


luni, 12 ianuarie 2015

Miss Peregrine - Ransom Riggs


Am terminat de citit Miss Peregrine, este, norocul e de partea mea şi de această dată. :)

Despre autor

Ransom Riggs este un scriitor şi regizor american. S-a născut la o  fermă veche de aproximativ 200 de ani din Maryland şi a crescut în Florida, Statele Unite ale Americii.
A învăţat la Pine View School for the Gifted, iar mai apoi la Universitatea Kenyon, unde a studiat literatură engleză. 
Printre pasiunile sale se numără filmul și coleționarea de fotografii vechi. A folosit o parte din aceste fotografii în cartea  Miss Peregrine's Home for Peculiar Children, care a devenit best seller.

Despre carte


Miss Peregrine e o carte special scrisă pentru tineri, pentru sufletele neînsetate de mister şi puţin întuneric.
Acţiunea îl urmăreşte pe Jacob, un tânăr plictisit de viaţă cu o copilărie anostă, pigmentată uneori doar de poveştile pline de mister istorisite de bunicul său, Abraham.
Bunicul Abraham duce în spate povara unei copilării şi tinereţi grele, a crescut în orfelinat după ce a fost trimis de familie din Polonia cu scopul de a-l  scăpa de Holocaust.
Când Jacob împlineşte 16 ani, în viaţa sa are loc o întâmplare nefastă care îl face să realizeze că poveştile istorisite de bunicul său nu sunt doar simple poveşti.
Porneşte alături de tatăl său într-o călătorie pentru a găsi orfelinatul în care a crescut bunicul lui, şi în special pentru a o găsi pe Miss Peregrine. Face acest pas pentru a trece de trauma suferită odată cu incidentul oribil în care este prins împreună cu bunicul lui care îşi pierde viaţa.
Miss Peregrine este singura de la care speră că va reuşi să afle informaţii referitoare la bunicul lui. 
Ajunge pe o insulă mai mult pustie din Ţara Galilor unde vizitează o casă abandonată despre care se ştia că a adăpostit cândva orfelinatul lui Miss Peregrine pentru copii speciali.
Altceva nu găseşte, sau cel puţin nu la prima căutare. 
Romanul are nişte descrieri amănunţite a unor case ce par bântuite, a insulei ceţoasă mai mereu, decoruri desprinse parcă din thrillere. Dar nu e un thriller din acela care te şcohează la fiecare cinci minute, nu! E un thriller care îţi face pielea de găină dar te ţine şi în suspans bună parte din timp.
Autorul, Ransom Riggs ornează cartea cu fotografiile alb-negru culese de la diverşi coleţionari. Unele sunt puţin trucate, altele originale, dar fiecare spune o poveste foarte bine integrată în roman. 
Cu toate că pare o poveste plictisitoare ce curge fără a stârini prea mult interes la început, acțiunea devine mai palpitantă odată cu descoperirile pe care le face Jacob.
Cartea abordează teme precum călătoria în trecut, supranaturalul și, de ce nu, dragostea. 
Jacob este pus în fața unor alegeri dificile pentru a-și salva prieteniile legate pe insulă. 

Să vă spun părerea mea


Mi-a plăcut mult Miss Peregrine, cartea te ține în suspans de la primele până la ultimele pagini. Cea mai mare provocare a fost, desigur, să rezist tentației de a mă uita  dinainte la fotografii. Ca să aibă farmecul dorit, trebuie să te uiți la fotografii când le vine rândul, doar după ce citești. 
Cum spuneam și mai sus, temele abordate în roman sunt călătoria în timp, și veți înțelege de ce, supranaturalul, misterul, dragostea, problemele tinereții și ajunge puțin în sfera psihologiei.
Am înțeles că în 2016 va apărea și o ecranizare a romanului, abia aștept. Sunt curioasă dacă viziunea mea coincide cu cea regizorală. 
Mai jos puteți vizualiza trailerul cărții, regizat chiar de autor.


p.s Puteţi găsi această carte şi multe altele pe librăria online, Libris. Nu uitaţi că beneficiaţi şi de transport gratuit prin curier, ceea ce mi se pare grozav!

Voi ce citiți? Cum merge școala, facultatea, serviciul? :)

duminică, 4 ianuarie 2015

Înainte de culcare 2015, retrospectivă

Hello, m-am gândit că ar fi mișto să reluăm seria de postări Înainte de culcare . Și cine să înceapă dacă nu chiar eu?
Sper, din nou că 2014 a fost un an bun și pentru voi.
Dacă stau și mă gândesc, am să fac aici o rertospectivă a celor mai bune cărți citite anul trecut. Nu-mi vine să cred că acum patru zile era încă 2014, iar acum suntem într-un an nou.

Lista mea cu cărți citite anul trecut, care mi-au plăcut mult este:
Notre-dame de Paris
 O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții
 Bastarda Istanbulului
 Dama cu camelii
 Lorelei
Plăcinta e dulce la sfârșit
Micul prinț 
Dragostea în vremea holerei
Memoriile unei gheișe
Accabadora
Limbajul florilor
Scrisoare de dragoste
Pianistul
Fetița care s-a jucat de-a Dumnezeu
Eu sunt Malala

Aveți și voi o retrospectivă? Poate o faceți în articolul Înainte de culcare.

Și în sfârșit, primul articol Înainte de culcare din 2015 urmează acum!

Miss Peregrine este cartea pe care o citesc acum Înainte de culcare, cam de două nopți încoace și m-a captivat într-atât încât deja mă bântuie și în vise. Formatul cărții este unul inedit, e presărată cu imagini vechi, sepia achiziționate de autor din târguri de vechituri și integrate incredibil în poveste.
Ador cartea, singura mea  grijă este aceea de a nu mă uita dinainte la fotografii.
Povestea țesută în jurul imaginilor e cuceritoare. Vă spun mai multe în recenzie, după ce termin cartea.
Voi ce citiți Înainte de culcare?