Puişorii, prieteni din copilărie

   Eram  mică, de vreo şase ani, la grădiniţă am umblat cam un an în stat, când avea bunica grijă de mine. Fiind singură la părinţi şi neavând copii cu care să mă joc în vecini, mă ataşam de orice vietate îmi ieşea în cale, mă jucam cu orice chestiuţă şi vorbeam cu oricine nu voia să mă pupe ca băbuţele.
  Nu îmi amintesc prea bine, dar cred că era primăvară, bunica avea cloşcă cu pui, o vecină a adus într-o zi un puiuţ mai mic, născut clandestin, probabil. Era mai fraged decât puiii bunicii iar cloşca îl bătea, aşa că fiind singuri şi neavând nici unul frăţiori, ne-am înţeles foarte bine.
Mă jucam cu el, îi dădeam chiar eu să mănânce, dormea într-o cutie de carton, era mic galben şi pufos ca o păpădie.Un adevărat companion, ce mai. Ziua era tot în spatele meu prin curte şi plângea când nu ştia unde sunt. Bunica se minuna când mă vedea cu micul meu prieten pe care îl luasem sub aripioara mea protectoare. Dar într-o zi bunica m-a pus să îl duc la altă vecină, care avea pui de vârsta lui.De atunci nu l-am mai văzut, parcă încă îl mai văd ca printr-un deja vu în urma mea prin curtea bunicii.

****
  Ceilalţi bunici aveau boboci de gâscă, era cu vreo trei sua patru ani în urmă, primăvara devreme, bobocii erau născutţi timpuriu, şi îi ţinea în casă într-o lădiţă de plastic aproape de candalău*.
   Am început să îi prind în mână, să îi ţin pe genunchi şi să le vorbesc. Am petrecut aşa o dupamiază întreagă. Când am mers în curte se auzeau bobocii plângând în casă...e destul de greu când îţi faci noi prieteni necuvântatători şi de scurtă durată.
****

  La fel de ataşată eram şi de puii de pisică- cea din poză se numea Ginuţa, avea ochii mari şi albaştri, a murit la scurtă vreme dupa ce am făcut poza- la fel eram şi cu cei de raţă, puii de câine, chiar şi pe viţei îi iubeam. Am fost şi sunt o mare iubitoare de animale, adevărul e că şi animalele mă iubesc, dar asta fără să mă laud. :)
****
*Candalău= sobă, aşa se numeşte în satul bunicilor.