mi-am ros coatele pe bănci și sufletul în tăcere...

Mi-am ros coatele pe bănci și sufletul în tăcere. Taci și ascultă e motto-ul care ne conduce. Cât de mult pot să tac când în mine e gălăgie? Cât de mult pot să tac?
Noroc că scrisul nu scoate sunete, nu face zgomot dacă nu e citit. Noroc că băncile nu se mai plâng. S-au văietat în anii de școală sub greutatea noastră...acum se vaietă sub greutatea altora. Timpul trece fulgerător, ca dragostea...
Dragostea nu mă mai iubește. Probabil că lipsa ei e un semn, ori eu am uitat să o mai iubesc.
Timpul, dragostea și scrisul nu se pot măsura, se pot doar simți.
Câte simți și ai de spus și toate rămân ascunse. Sufletul e o cămară bine ferecată, din când în când o rază de iubire răzbate subtil printre gratii, dar se retrage repede ca și cum n-ar fi fost. Așa e în cămara din sufletul meu. Dar tot acolo, în liniștea zgomotoasă eu stau întinsă pe o sofa și citesc, poate scriu. Citesc ce au scris alții, citesc ce vor scrie, citesc zâmbete, citesc amintiri, citesc doruri și iubiri.
Încăperea se umple de praf, banca se umple de praf, dar amintirile și iubirile sunt mereu proaspete. Nu m-ar deranja să rămân cu amintirile și cărțile închisă într-un turn liniștit. În turnul acela voi veți rămâne mereu vii și îmi veți povesti la infinit dorurile voastre. Oh, ce n-aș da să fiu nemuritoare! Nemuritori veți fi și voi în amintirile mele!
Culmea, uneori îmi doresc să mor repede, de tânără, dar oarecum subit...iar  acum vreau să fiu nemuritoare. Poate că prin moarte devii nemuritor.