vineri, 30 iunie 2017

Întreab-o pe Alice - Autor anonim


E noaptea târziu, e vară și cald, iar eu abia am terminat de citit Întreab-o pe Alice, dar cartea m-a convins să redeschid calculatorul în toiul nopții, asta ca să îmi însemnez gândurile despre carte cât sunt proaspete. Adevărul este că personajul principal din carte nu se numește Alice, nici măcar nu știm cum o cheamă pe protagonistă, de fapt nici nu contează.

Inițial am fost de-a dreptul reticentă în privința cărții, mă gândeam că va fi o carte cinematografică (scrisă pentru a se realiza o ecranizare după ea), dar m-am înșelat. Valoarea literară în sine a cărții este de-a dreptul grozavă, probabil datorită introspecției psihologice a protagonistei.

Adolescenta asta, eu am s-o numesc Alice ca să ne fie mai ușor, e cât se poate de normală. Merge la un liceu undeva în Statele Unite ale Americii, acțiunea are loc prin anii 60-70, tatăl ei e profesor universitar, are o familie fericită.
Nenorocul lui Alice este că invitată la diferite petreceri , începe să consume droguri, în primele faze din curiozitate, apoi devine dependentă, chiar dacă din ce ne spune ea în jurnal, vinovăția pentru consumul lor este mare.


"Imediat am început să plutesc în altă sferă, altă lume, altă stare. Lucrurile fugeau de mine și se aruncau asupra mea, tăindu-mi raspirația ca o picătură de apă într-un lift de mare viteză. Nu puteam deosebi între ce era real și ce nu."

 Ajunge chiar dealer în propria școală și pentru a scăpa o vreme de consecințe, fuge de acasă. Ajunge să cunoască viața pe stradă și sexul, momente în care drogurile devin mai importante decât hrana și apa. 
Se repune o vreme pe picioare cu ajutorul unei amice, deschid un magazin de haine, dar drogurile fac parte din viața amândurora. 

Întoarsă acasă, în orașul natal, drogurile încep să aibă repercursiuni asupra lui Alice. Chiar dacă ea încearcă din răsputeri să se țină departe de ele, ceilalți consumatori din liceul ei o vor chinui pentru că vrea să lase.

"sunt doar o părticică infimă dintr-o realitate plină de durere."
Durerea cauzată de decesul bunicilor materni, răzbunarea altor tineri cosumatori de droguri dar și insecuritatea tipică adolescenților  o vor arunca pe Alice direct într-un ospiciu pentru dezintoxicare.

"10 aprilie
Acum am un scop, mă simt mult mai puternică. De fapt, mă simt mai puternică pe zi ce trece. Poate că acum pot într-adevăr să ți piept drogurilor, și nu doar să mă amăgesc pe mine însămi, așa cum am făcut înainte."
Gândurile acestei fete, despre care se stipulează că ar fi într-adevăr reale, și că jurnalul ar fi fost scris de o adolescentă consumatoare de droguri, sunt de o profunzime extraordinară.
Am mai găsit o introspecție și o observație personală atât de fină și curat scrisă doar în Jurnalul Annei Frank.

Cartea este un semnal de alarmă pentru efectele pe care drogurile le au asupra tinerilor și nu numai. Alice descrie foarte bine senzațiile pe care un consumator de substanțe interzise le poate avea, nu știu exact ce senzații are o persoană în astfel de circumstanțe, dar descrierile din carte sunt foarte credibile.

Întreab-o pe Alice (Go Ask Alice, în original) a apărut în anul 1971, odată cu perioada Hippie, probabil că atunci adulții au început să realizeze că între ei și noile generații apar anumite barirere de comunicare, iar tinerii își găsesc refugiul din ce în ce mai frecvent în droguri.

Go Ask Alice este un vers preluat din melodia celor de la Jefferson Airplain - Two rabbit. 




Piesa face aluzie la cartea Alice în Țara Minunilor, în care Alice mănâncă diferite susbstanțe, inclusiv ciuperci, iar trăirile ei ar fi de fapt metafore ce reprezintă senzații pe care le au consumatorii de droguri.

Până la urmă, Întreab-o pe Alice a stârnit numeroase controverse editoriale, mulți spun că autorul ar fi femeia care a publicat cartea, dar ea se scuză și spune că faptele din jurnal sunt veridice, iar ea a omis anumite nume și date care să ducă la adolescentă (despre care se spune că ar fi decedat la scurt timp după ce editorul a primit manuscrisul) și familia ei.

Fapte reale sau nu, cartea este extrem de bine scrisă, iar acțiunea foarte credibilă.
V-o recomand.
***
Coi ce mai citiți?
Canicula asta este un pretext extraordinar pentru mine ca să stau închisă în casă, lângă ventilator și să citesc.

4 comentarii:

  1. Mulțumim pentru recomandare. Momentan nu citesc, sunt prinsă în treburi, dar voi reveni în forță.

    RăspundețiȘtergere
  2. Lumea e o carte Bianca. Însă lumea noastră își are autorii ei. Și, apropiați, autorii ruși. Șușkin, nu ți-a ieșit în cale? O investigație sociologică arată că bulgarii citesc cam zece titluri din cărțile apărute la noi, scrise de autori români, în timp ce la noi DACĂ se citesc 2 cărți de-ale lor. Întrebi ce citim! Citesc acum, LAIKA lui Adrian Alui Gheorghe. Voi scrie despre carte pe blogul meu. Faci foarte bine că citești și comentezi, aici, pe blogul tău. Nu m-am dumirit de ce ai aplecarea numai spre străini!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am anumite faze în ce privește lectura. Acum sunt în faza de citit cprți în legătură cu lumea islamică, sau cărți scrise de străini.
      Depinde de mai multe circumstanțe.

      Ștergere
  3. Bianca: Îți răspund (fiindcă îți dau dreptate) printr-un mic prozopem. Cititorii tăi vor înțelege că, scriind poveștile altora rămânem ca și ei: veșnic amintiți!

    Doar noi murim, povestea rămâne
    (prozopoem)

    …Toamna aceea a fost scurtă. Frunzișul s-a colorat rapid când am intrat amândoi în gară și am cerut un bilet. „Încotro?” m-a întrebat șeful de gară. „La capăt. Până se oprește trenul”. Acolo o vedeam, ca în vis, pe Anna Karenina cuprinzându-și capul cu brațele. „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici” îi spusese lui Vronski. Știam că zăpada a rămas în micul oraș, împachetat ca într-un palton, încă din octombrie. Umbra unui mesteacăn esenian, ca o pasăre plutind, se așezu între noi și ceilalți călători aflați pe peron. Ridicasem o mână deasupra ochilor. Altminteri nu i-aș fi zărit. O nouă lume aveam dinainte, deși această lume nu e totul. Ar putea fi ca silueta acelui clopot: o tânguitoare pierdere în urmă. Numai că omul nu regretă pierderile. „Se pierde în esențe”, ai spus. Numai că esențele ne distrug pasiunea în această lume. Pentru o lume de umbre. Soarele care apunea peste coame de case murea odată cu mila mea adâncă pentru această pierdere în esențe. Azi, umbra mesteacănului atârnă de-un cui ca o eșarfă de femeie rămasă fluturând la fereastra vagonului. Și mai rețin: dăltuită ca o statuie ori desprinsă din pânzele lui Modigliani, erai. „Ia uite…! Vezi cum plutește prin văzduhul întunecos luna plină? Să nu râzi! Fac același drum în fiecare zi la gară. Cu aceeași întrebare: când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, Anna Karenina se roagă fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...”

    RăspundețiȘtergere

Adaugă un comentariu. Nu uita de bunul simț ;)