Am plâns după pisică- pledoarie vieții

"Astăzi, mai mult ca niciodată, viața trebuie să fie caracterizată de o Responsabilitate Universală, nu doar una de la Națiune la Națiune și de la om la om,  ci și de una de la om la toate formele de viață."- Dalai Lama

De fapt n-am plâns după pisică, dar m-am întristat prea tare. Mieunăturile ei îmi creau o stare neplăcută. Una care mă ducea undeva în zona depresiei.
O depresie care m-a transformat într-o pisicuță părăsită în vârstă de câteva săptămâni...

Și pisicuța povestește:

Lumea asta de beton e urâtă, plină de zgomote și gri. Oamenii nu sunt oameni, după cum am observat, sunt mai degrabă niște creaturi bipede care se gândesc doar la propriile dorințe, la propriile  nevoi și nimic mai mult. Ei nu prea se mai interesează de soarta celor neputincioși... de soarta celor care au mare nevoie de ajutor.
De ce ar face asta? Ajutorul acordat unor animale de pe stradă nu e recompensat cu bani în această viață. Dar sigur e răsplătit în Rai!  
Nu știu cum se face, dar am ajuns într-o grădină. O grădină plină de verdeață, umbroasă înconjurată de un gard viu și mărginită de un bloc de beton.
Am stat acolo o zi și o noapate, ascunsă la tulpinile gardului lângă o tufă de trandafiri.  Mieunam, îmi era teamă.
Nu vedeam nimic cunoscut, mirosuri stranii, gălăgie de mașini și mai rău, motani și câini răutăcioși.
Am mieunat din toți rărunchii în speranța că cineva mă va auzi și nu voi  fi singură.Erau mulți în jurul meu, dar nimănui nu-i păsa.
 La un momentdat o fetiță din bloc și-a scos capul pe fereastră și a început să se certe cu mine, îmi zicea să tac pe un ton mândru și răutăcios. Cum să tac când sunt disperată? Cum să tac, toți se poartă ca și cum n-aș exista, deși mă fac auzită.. cum să tac acum când am mai mare nevoie de ajutor?  Cum să tac când sunt lihnită de foame și terorizată?
Voi nu înțelegeți cum e viața din punctul meu de vedere, cum văd eu, un pui de pisică lumea. Dacă eu nu îmi apăr viața nimeni nu o face, nici mama și nici măcar Statul Român, care apără drepturile animalelor (pe hârtie). Dacă voi nu verți să trăiesc, ei bine, eu vreau pentru că e dreptul meu!
Vouă nu vă pasă de micii vagabonzi ai orașului. Știu, știu că am deranjat un cartier întreg cu mieunatul meu agasant, îmi cer scuze. Și mai știu că nu v-a păsat și că abia așteptați să mor sau să mă calce vreo mașină, s-ar fi făcut liniște.
Dar eu am strigat, a fost ultima mea scăpare.
În cele din urmă  o mână m-a rupt de realitatea traumatizantă. M-a scos din grădină... M-au dus niște brațe în blocul gri, am vrut să scap, nu cunoșteam nimic.
Am primit niște lapte, am fost înfășurată într-o pătură și ținută așa o vreme, în brațe. Eram plimbată dintr-o încăpere în alta, nu pricepeam nimic, aș fi vrut să fug... să scap, nu înțelegeam. Tremuram din toți rărunchii, dar era mai bine decât în grădină.
Am ieșit din boc, tot în brațe, înfășurată într-un pled. Am ajuns într-un magazin cu mâncare pentru animale, mi s-a pus un castronel cu hrană sub nas. Eram hămesită. Simțeam că nu mai sunt în pericol... am scăpat. În sfârșit cineva e bine-voitor și cu mine de acum.
În cele din urmă cartierul a rămas liniștit și fantoma strigătelor mele nu-l mai bântuie...