Atunci și acum

 Tocmai am terminat de citit o carte foarte bună şi nu pot să nu o  recomand şi altora. Am să vă prezint puţin cartea, nu îi voi face o  recenzie minunată şi nici nişte critici excepţionale, pentru că nu mă pricep într-atât de bine în cât să o fac. ***     Cartea se numeşte Şatra şi e scrisă de Zaharia Stancu, un autor român născut în judeţul Teleorman în anul 1902. Cartea spune povestea unei şatre de  "oameni oacheşi" , cum îi numeşte autorul, şi de viaţa lor din timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Ei ştiau sigur, dar mai ales Him başa, şeful şatrei că  "noi nu avem nimic cu războiul" , pe parcurusl unui an află de la viaţă şi de la un soldat că "războiul are ceva cu noi" . Sunt trimişi de stăpânire să ierneze pe durata războilului dincolo de fluviu . În tot acest timp în carte ne sunt povestite şi neînţelegerile, bucuriile şi dezamăgirile oamenilor oacheşi . Drumul istovitor până diclolo de fluviu uşurează şatra de câteva suflete, Goşu se ceart

 Cu gândul, da, da da...Cu gândul am să zbor, şi nu cu trupul.  Vreau să plutesc departe, în trecut,vreau să îi văd pe strămoşi poate şi pe Adam şi Eva ,vreau să ştiu totul, dar nu îmi ajunge o viaţa nici să îmi pun toate întrebările posibile.   *** Va fi o reverie, una scurtă care va spune totul, voi vedea când m-am născut, cum am crescut până acum- mereu am vrut să mă cunosc mică, pozele sunt  prea puţin- voi rememora totul.   Sper să ajung în Rai, iar acolo sper să aflu toate răspunsurile pe care le caut.... sau poate că acolo toate aste nu vor mai avea nici un sens... P.S E un gând tare egoist acesta, omului ne îi e dat să cunoască nici jumătate din ce ştie...

   Eram  mică, de vreo şase ani, la grădiniţă am umblat cam un an în stat, când avea bunica grijă de mine. Fiind singură la părinţi şi neavând copii cu care să mă joc în vecini, mă ataşam de orice vietate îmi ieşea în cale, mă jucam cu orice chestiuţă şi vorbeam cu oricine nu voia să mă pupe ca băbuţele.   Nu îmi amintesc prea bine, dar cred că era primăvară, bunica avea cloşcă cu pui, o vecină a adus într-o zi un puiuţ mai mic, născut clandestin, probabil. Era mai fraged decât puiii bunicii iar cloşca îl bătea, aşa că fiind singuri şi neavând nici unul frăţiori, ne-am înţeles foarte bine. Mă jucam cu el, îi dădeam chiar eu să mănânce, dormea într-o cutie de carton, era mic galben şi pufos ca o păpădie.Un adevărat companion, ce mai. Ziua era tot în spatele meu prin curte şi plângea când nu ştia unde sunt. Bunica se minuna când mă vedea cu micul meu prieten pe care îl luasem sub aripioara mea protectoare . Dar într-o zi bunica m-a pus să îl duc la altă vecină, care avea pui de vârsta

 Am terminat de citit Pânza lui Charlotte de E.B.White, o carte foarte simpatică în care la început Fern, o fetiţă de opt ani salvează de la moarte un pruceluş, Wilbur, pe care îl hrăneşte cu biberonul o perioadă.Pe urmă purceluşul e vândut unei familii care îl îngraşă pentru iarnă. Ar fi ajuns bietul Wilbur pe masa de Crăciun a noilor stăpâni dacă n-ar fi  remarcat-o pe Charlotte, păienjeniţa care îşi avea pânzele în coteţiul lui. Aceasta îl salvează pe noul prieten cu ajutorul pânzelor ei pe care scrie tot felul de vorbe bune pentru Wilbur precum "Âsta da, porc!" "Teribil" şi "Strălucitor", de care oamenii ajung să se minuneze, iar Wilbur devine celebru.   Ajung la târg unde Wilbur este admirat şi premiat pentru pânzele lui Charlotte.Păinejeniţa îşi depune ouăle şi moare în coteţul de la bâlci a lui Wilbu. În semn de mulţumire, purceluşul ia săculeţul cu ouă cu el  să şi salvează puii. Aceştia se nasc primăvara, majoritatea pleacă, câţiva râmîn să îi ţi

Tema pentru desen de săptămâna viitoare e masca, eu am pregatit-o mult mai devreme, nu a ieşit nu ştiu ce, e chiar urâtă, profesoare zicea că masca poate să exprime şi urâtul... un colegavea dreptate când a zis că o vom face şi vedem ce va ieşi. :)  Am vopsit o mască din ghips cu acrilice, acuarele şi... ojă de unghii. A mirosit în toată casa pentru câteva ore dupa ce am pictat masca şi am folosit  jumătate din sticluţa de ojă.

 **** Oare, oare chiar e primăvară? Azi m-a trezit tata ca să merg la şcoală, dimineaţa devreme, ca de obicei eu morocănoasă: -Bianca,  trezeşte-te repede, o să  ajungi greu la şcoală că ninge afară... folosea tonailtatea vocii cu care mă trezea de obicei.   Atât mi-a trebuit, am şi zburat cu ochii pe fereastră căutând dezamăgită zăpada. - Da' nu-i zăpadă, zic bulversată. -Nu, da-i întâi aprilie. *****   Am văzut corcoduşi şi chiar un magnoliu înflorit, avea flori rozalii şi  prea dese pentru un băţ înfipt în pământ, cum era copăcelul,deci da, e primăvară în toată puterea cuvântului! :)