Atunci și acum

    Am terminat noaptea trecută de citit această carte  emoţionantă scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt. Oscar e un băieţel de zece ani bolnav de cancer, care locuieşte într-un  spital de copii. Băiatul realizează că e doar o chestiune de timp până va muri, deoarece tratamentul nu  îşi face efectul. Cu totţii se simt vinovaţi de soarta lui Oscar, părinţilor le vine greu să creadă ca puştiul va muri curând.   Singura lui prietenă adevărată fiind o asistentă în vârstă într-un halat roz, care îl îndrumă pe Oscar să-i scrie lui Dumnezeu tot ceea ce gândeşte şi să îşi pună o dorinţă pentru fiecare zi. În această perioadă micul Oscar îl cunoaşte pe Dumnezeu din perspectiva lui Tanti Roz, aceasta începe să îi vorbească şi despre cariera ei de luptatoare...    Tanti Roz îi face micuţului ultimele săptămâni de viaţă să dureze cât o sută de ani. La sfârşitul cărţii Oscar este găsit singur şi fără suflare în salonul lui cu pancartă pe care scria "Numai D...

  De obicei nu fac asta, mai alse pe blog, dar arta cere sacrificii . Am realizat un desen pe site-ul desenatori.ro şi  l-am înscris într-un concurs pe facebook. Până aici totul sună bine, doar că am nevoie şi de voturi, adică like-uri, la desen, chiar şi comentariile  (critica constructiva)  îmi vor prinde foarte bine.    Vă scriu mai jos instrucţiunile pentru votarea desenului, vă rog să citiţi tot înainte să incepeţi: 1. Daţi like la pagina de aici .  E pagina de facebook a site-ului pe care am facut desenul. 2. Vă reîntoarceţi pe blog, daţi click pe link ca să puteţi da daţi like la desenul meu . 3. Şi  părerile sunt bine venite!  :D 4. Vă mulţumesc anticipat.  Sper să câştig, e un gând optimist.  :)

     Am descoperit recent un autor genial prin simplitatea prin care scrie. Da, Eric-Emmanuel Schmitt e oficial unul dintre autorii mei preferaţi. Azi dimineaţă am terminat de citit Copilul lui Noe , un roman copleşitor prin felul în care  este expus. Romanul redă timpul petrecut de Joseph, un copilş de numa şase ani într-un  internat catolic pe timp de război. Joseph, erveu fiind este lăsat mai întâi în grija unei familii nobile de către părinţi. La rândul lor aceştia îl încredinţează pe copil preotului Pons, care îl duce la internat pentru a îl putea  salva de raziile naziştilor.   Băiatul petrece trei ani în acest internat, timp în care se împrieteneşte cu alţi copii careu au aceeaşi soartă ca şi el. Părintele Pons este conştient că băieţii cazaţi acolo pentru a fi protejaţi de război sunt evrei, împreună trec peste diferite încercări, precum raziile poliţiei. Timpul pe care îl petrece aici este unul foarte constructiv pentru Joseph, aici află c...

  S-a arătat un colţ de primăvară. iar apoi a venit toamna ploioasă, răcoroasă  şi mohorâtă ... Am renunţat deci la  mănuşi, cizmuliţe şi ciorapi groşi, deci da, eu un pas înainte. Primăvara vine tiptil , într-un mod foarte subtil, dar vine. E un mare motiv de bucurie, yuupyy, vine primăvara,  încep să se arate şi ghioceii. Vine de parcă se întoarce de unde purcede, dar vine şi asta e foarte important!

  Sf. Valentin a fost un preot care a trăit în secolul al -VIII- lea în Roma. El căsătorea lumea pe ascuns, deoarece legea acelor vremuri interzicea căsătoria, pentru ca bărbaţii să fie soldaţi cu normă întreagă, nu şi capi de familie. Din această cauză Sf.. Valentin a fost aruncat în închisoare, cu toate acestea el a continuat să oficieze căsăstorii. Valentin era vizitat de mulţi tineri îndrăgostiţi, primea bilete de mulţumire şi flori. Una dintre vizitatori a fost chiar fiica unui paznic.   Aceasta primeşte de la el un bilet în semn de mulţumire pentru prietenie şi loialitate carezicea Cu dragoste, al tău Valentine! scris chiar în ziua în care a fost ucis, adică 14 februarie 269.  Acest eveniment a dat startul sărătorii de Valentine's day . Aşa că fie că sărbătoriţi Dragobetele sau Ziua îndrăgostiţilor , vă doresc să fiţi iubiţi! ;)

  Cum de păţesc mereu la fel?! De câte ori circul cu autobuzul şi nu e aglomerat văd vreun ciudat sau mai mulţi, de la bătrânul care înjură  în gura mare pe oricine vede şi până la ţiganul care ne-a recitat poezii...   În seara asta, după ce am ieşit de la teatru, am aşteptat o vreme autobuzul în ploaie, au trecut vreo 3 până a ajuns şi al meu . Mă sui eu liniştită şi mă aşez pe primul scaun pe care îl văd. În spatele meu unu' ţinea un câine în braţe, nimic  ciudat, dar când l-am auzit  că şuşoteşte  ceva, am hotărât să îmi schimb scaunul. Am mers câteva locuri mai în faţă şi m-am şezat cu faţa spre spectacol . Lasă câinele jos, era roşcovan destul de grăsun, cu ochi isteţi şi corp de şoricar, începe să se plimbe, între timp stăpânu' ia o gură de tărie, prinde curaj şi strigă amuzat, Patrocle, vino aici! ,  doar nu era prost, câinele voia să scape. Îl apucă pe Patrocle de mijloc şi îl trage lângă scaun, îşi scoate tricoul, arunca giaca pe jos, şi im...

Mă enervează mersul cu autobuzul din multe motive, dar cel mai enervant după aglomeraţie sunt oamenii care vorbesc în autobuz  ca la Piaţa Mare... Nu vreau să fiu rea, dar unii sunt chiar nesimţiţi, cei mai mulţi din ei sunt ţigani cu stare financiară bună care au impresia că au voie să   vorbească strigând în autobuz.   Veneam din oraş, mă urc eu din capăt de la Nufăru' în autobuz, totul bine, linişte, până când îi sună femeii cu poale lungi, pliate, roşii şi înflorate telefonul. Părea că nu avea mai mult de 35 de ani. Nimic ciudat, dar începe să zbiere, cred că la cum  vorbea de tare o auzea ălă şi fără telefon. Peste câteva momente coboară, revine apoi cu bărbatu-său şi cu o babă în autobuz...Bărbatul era gras, îmbrăcat în haine negre, avea mustăţi grizonate cu perciuni, aranjate după moda lor , a era să uit, omul avea un baston cu cap de argint de care se proptea şi un inel maare de aur pe degetarul de la mâna stângă.   Bătrâna purta şi ea nişte poale pu...

 Am fost o leneşă, şi mi-am cam ieşit din mână... cu toate astea, sper să vă placă primul meu desen din 2011!

...destul de puţin, trebuie să recunosc, dar citeam. Am primit iar o leapşă de la Ioana de nu m-am văzut. Cert e că e vorba despre ce am citit eu când am fost mică. Îmi amintesc că primul cuvânt pe care am ştiut să îl scriu şi citesc a fost Bianca , îl scriam cu o cariocă pe o tăbliţă albă în formă de elefant, parcă era ieri... ce vremuri. Eram foarte mândră de mine, totul în jur era Bianca. :))    Prima carte  de care îmi amintesc o împumutasem de la biblioteca şcolii primare, am citit mult pe ea, cartea se numea Heidi fetiţa munţilor   de Johanna Spyri, am citit-o prin clasa a doua, îmi amintesc că învăţătoarea ne-a pus să facem rezumatul cărţii, zis şi făcut, am făcut un rezumat aproape la fel de lung cât cartea, pe capitole... stăteam în fiecare dumpă-masă citeam şi scriam pe caiet ce am citit, că să nu uit povestea năzdrăvanei Heidi. Avea ilustraţii la câteva pagini...frumoasă carte.    Încă o carte pe care o iubeam a fost Albă-Zăpada şi cei sapte ...