Atunci și acum

 Am mers ieri la un magazin din centrul oraşului ca să cumpăr o sticlă cu apă, nu că nu aveam de unde să cumpăr apă la mine în  cartier, dar am avut o filmare, cică la casa de cultură care e în centru. Am luat un flacon cu apa din vitrina frigorifică, halal frigorifică apa era la temperatura de afară, şi m-am îndreptat spre tejghea, n-am avut mult că magazinul era destul de înghesuit. La tejghea, o vânzătoare tânără, nu cu mult mai mare ca mine tasta la casă ce cumpărase un bărbat în vârstă.Le-am auzit conversația cu o ureche, în cealaltă ascultam muzică la căști: - Bună ziua!  Spune caserița preocupată de tastarea prețurilor. - Bună ziua , răspunde bărbatul. - Altceva?  - Sănătate! Îi dă bărbatul puțin iritat replica. - Da, la toată lumea...  Clientul își îndeasă cumpărăturile în plasă și iese, trântesc și eu banii pe tejghea și arăt flaconul cu apa, la ieșire   șoptesc un  Mulţumesc, la revedere! aud parcă şi mai încet un Mersi, şi eu! Mor...

 Am bătut ieri drumul Bihorului şi al împrejurimii cu părinţii... a fost o călătorie de genul,mergem ca să avem de unde veni :))  Părinţii mei au obiceiul să pornească la drum, mama vroia un concediu la munte, să doarmă la munte, tata o duce doar ca să o aducă înpoi. Am umplut portbagajul maşinii cu scaune,ceaun, mâncare bla bla bla... şi am pornit la drum, am mers câteva sute de kilometri, era destul de rece iar eu una nu aveam chef să stau pe acolo, părinţii, ca părinţii, iritaţi. Așa că ne-am oprit la unul din restaurantele acelea de pe drum... am comandat și început să mănânc cartofi pai cu piept de pui la grătar, foame mare, monșericule, doar că la jumătate mi s-a făcut rău și am făcut tur-retur baie masă ca să vărs (faza cu vărsăturile e o problema veche de-a mea, din naștere mai bine zis). Așa că ne-am întors acasa cu coada între picioare, mai iritați decât înainte. Noroc cu aparatul foto, am prins niște cadre grozave. Mama e sub copacul ăsta.   M-am delectat...

   Am fost săptămâna asta în sat,iar bunica mi-a povestit încă una din întâmplările din copilăria şi tinereţea ei. Era înainte de Al doilea Război Mondial, şi înaintea de instaurarea comunismului. Bunica era doar un copil pe atunci şi mi-a spus că hainele erau greu de procurat, de fapt erau făcute de femei şi fiecare odraslă avea câte o chimeşă şi o rochie (dacă era fată) şi chimeşă şi gaci dacă era băiat.   Circula o vorba printre ei "Când rochia-i pă gard, nu-i pă mine", asta  însemna că trebuia să stea doar în cămaşa pe care o lua pe sub rochie până rochia spălată se usca pe gard... cum erau şi mulţi fraţi, în familia lor era un singur rând de haine de căciulă.  Pot să spun că bunica are simţul umorului, l-a avut încă din copilărie, când fraţii mai mari o necăjeau, ea fiind stră-mezina şi chiar şi acum, după ce a trecut prin încercările vieţii, ţi nu au fost puţine. Mă întristez când văd că noi avem dulapuri pline de haine şi ne plângem când unele nu mai su...