Mistere care nu-mi dau pace

Toată viața mi-am dorit să îl văd pe Moș Crăciun intrând pe geamul camerei mele cu cadoul, să văd cum îl așează frumos sub brad și atât. Nici ideea de a schimba două trei-vorbe cu el nu îmi displăcea. Mai târziu, când mi s-au schimbat dinții de lapte mi-am dorit să o cunosc pe Zâna Dinților (a.k.a Zâna Măseluță), să văd cum vine ea, mititica, în zbor și ia dințișorul de sub pernă.
Sau de ce nu, să văd  cioara care vine și prinde dintele aruncat peste casă, asta când mergeam la bunici, mă gândeam în sinea mea sigur e în cârdășie cu Zâna Dinților. Banconota de hârtie de un leu găsită sub pernă mi se părea mereu că miroase a praf de zână și aveam impresia că cioara vine în zbor și o văd, dar foarte foarte puțin, pentru că are super-viteză.

N-am reușit să le prind niciodată pe îndrăgitele personaje în acțiune. M-am resemnat cu timpul.
După ce am crescut ceva și mai mare urmăream cu interes desenele animate de pe orice canal TV care difuza animații, erau trei la acea vreme: Cartoon Network, FoxKids (devenit Jetix, iar mai apoi Disney Channel) și Minimax.
Acum cred că sunt cel puțin de două ori pe atât de multe canale TV care difuzează desene animate.
Printre fascinațiile mele se numărau și atunci (unele au rămas încă) vocile de la desene. Pe ecran vedeam personajele, le știam istoricul urmărind cu interes fiecare episod, dar vocea mă intriga.
Cine vorbește acolo? De unde se aude înregistrarea?
Încet, încet, am deslușit o parte din acest mister mergând ... la teatru.
Da, în Oradea, pe scena teatrului veți avea ocazia de a recunoaște mare parte din vocile desenelor difuzate pe Minimax sau Cartoon Network.
Grozavă treabă, de două ori am fost și eu în studioul cu pricina și pe lângă întunericul din sălile  cu microfoane am reținut și zarva făcută pe hol. În fiecare sală se lucrează la un anumit film, ori o reclamă, iar pe hol te simți ca într-o piațetă. Dar este incitant. Sper să mai ajung pe acolo, cel puțin în vizită.

La fel era uneori și cu crainica sau crainicul de la radio... indiferent de radio. Mă gândeam în sinea mea oare cum arată? Nu țin minte vreun post radio care să îmi fi rămas în amintire din copilărie.
Radioul era ascultat în mașină și, uneori de tata, când meșterea câte ceva prin casă, ori la bunici la țară.
Aaa, țin minte că un lucru mă ducea la disperare. Când asculta un meci de fotbal comentat în direct la radio. Frate, cum putea omul acela să strige Gooooooooooooooooooooooollllllll!  timp de aproape un minut?
Până termina el de anunțat primul gol, jucătorii mai puteau da alte două. Parcă și pământul se zguduia odată cu golul.
Și totuși, cum reușea să strige atât de lung pe o singură respirație? Cum reușesc comentatorii sportivi asta?
Sigur fac exerciții. Cred că ar fi amuzant să am un vecin comentator-sportiv în bloc și să-l aud uneori strgând Goooooooooooool!  din senin.
Sunt curioasă câți  indivizi s-ar lăsa păcăliți de asta.
Eu abia reușesc să rostesc trei cuvinte pe o respirație iar apoi trag aer în piept și gâfâi de parcă aș fi alergat la maraton. Exagerez puțin.


Aaa, să nu mai vorbesc de acea voce plăcută, de femeie, care anunță în tramvaiele noi din Oradea, știți, celebrele Siemens, ce stație urmează.
E agasant clopoțelul ăla, dar  vocea tranchilă a tipei care zice clar Urmează stația - Casa de Cultură îmi place. O fi și ea orădeancă? Circulă și ea cu tramvaiele astea ca să-și audă anunțurile?
Ceva îmi spune că nu.

Cam astea sunt o parte dintre chestiile care mă frământă în această seară... și de care îmi amintesc. Poate zilele următoare vor urma altele și altele.

p.s. Ieri, 13 februarie, a fost Ziua Mondială a Radioului. E o zi (;i nu doar una),  în care tinerii sunt sprijiniți să fie și creatori de conținut pentru radio, nu doar simpli ascultători. Plus securitatea tinerilor jurnaliști. Detalii aici.
Succes celor care activează în domeniu! :)