Furnicuța la teatru

photo: Adela Rusu

Viața în teatru e stresantă, tumultoasă, agresivă, tandră, fascinantă și întunecată în același timp. Și nu spun întunecată pentru că ar crea neplăceri, ci pentru că bezna domină scena și sala până la aprinderea reflectoarelor. 

Mă simt ca o furnicuță de fiecare dată când intru acolo. Sunt o furnicuță rezervată, cuminte și amabilă pentru că nu vreau să deranjez, uneori și un Bună ziua poate strica starea de spirit a actorilor. 

De aproape cinci ani de când fac voluntariat la teatru mă chinui să îi deslușesc secretele, mă chinui să îi înțeleg lumea, și frate  it’s a hard knock life  după cum spune un musical celebru. Dar cum să se lase teatrul deslușit de o biată furnicuță?

O furnicuță care merge și vine, deschide și închide uși, împrăștie zâmbete și vorbește cu spectatorii. Nu degeaba zicea un copil înainte de spectacol că s-ar face veterinar... de furnici. 

Dar să revenim la ale noastre. De departe în teatru cel mai dificil mi-a fost și îmi este să îi înțeleg pe actori, și în general pe toți cei care mai lucrează acolo. Actorii au un spirit în ei care te copleșește, când sunt nervoși te-ar mânca de viu, ți-ar doborî și tavanul în cap, ca după aceea, în următoarele minute să îți mulțumească pentru susținere și să te invite la o poveste. 

Da, actorii au multe de spus și sunt extraordinar de fericiți când cineva dorește să-i cunoască pe ei, cei din spatele personajelor, când cineva întreabă de ei între repetiții sau vrea să le afle minunea din ochi.

Fără să vrei îi simți, te complaci în lumea și în povestea lor. Stresul din culise, entuziasmul din sală, toate se simt mult mai tare când îi cunoști pe oamenii de pe scenă și pe cei din spatele arlechinilor (coloane laterale care formează deschiderea unei scene).  

Emoția fosei deschise din scenă și a actorului ce trece cu ochii închiși pe lângă ea, atingerea dintre două personaje care joacă o scenă de amor, ori o glumă nereușită dintr-un spectacol de comedie, pe toate le-am văzut și trăit la intensitate maximă din scaunul comod al sălii de spectacol.

Da, ca voluntar am această oportunitate, de a vedea spectacolele în schimbul unor zâmbete și a timpului liber petrecut în foaier la primirea publicului, și frate, e o oportunitate grozavă. Dacă m-ar întreba cineva acum ce fac cu timpul meu liber aș zice: mă duc la teatru! Nu îmi ies parale din afacerea asta, dar revăd același spectacol și de zece ori pentru că mi-e drag de mor și nu mă sfiesc să ies la jumătatea altuia dacă nu îmi place. Pentru că, da, sunt voluntar și furnicuță în același timp, iar furnicuțele se pot strecura fără să fie observate. 

Am crescut în acești ani, m-am debarasat de rețineri și m-am cizelat. Din copilița fascinată care a început să vadă primele spectacole de teatru pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor-  acolo se jucau spectacolele pe vremea când am început  voluntariatul - am devenit o furnicuță harnică. Știu să zâmbesc când îndrum pe cineva spre toaletă, sau să râd când vreun copil îmi spune că Scufița roșie este mâncată de lup de fiecare dată când citește povestea. Sunt de asemenea foarte fericită când la finalul spectacolelor, văd cât de încâtați ies unii spectatori, câțiva chiar țin neapărat să își împărtășească fericirea oricărui suflet din teatru, chiar și unei furnici.

De asemenea, am mai învățat cât este de dificil să ai atenția persoanelor din sală, cât este de dificil să porți o rochie de epocă ori să fii clovn. În acești ani am purtat toate culorile, toate costumele din aproape toate epocile teatrului orădean – costumele din spectacolele casate sunt îmbrăcate adesea voluntari  în diferite ocazii.

Am învățat termeni tehnici, știu că teatrul are o curte și-o grădină în interior. Mai știu și prin ce minune ajunge directorul din biroul lui să fie în mai puțin de 30 de secunde în balconul teatrului. Secretul e o ușă, una ce duce spre o lume în care te pierzi... spectacolul de teatru.