Poveștile și Minunile sunt pentru toată lumea

Cât de mult iubeați poveștile în copilărie? Cât de mult vă bucurați când părinții, educatoarele sau învățătoarele vă citeau povești? Cât de mult vă bucurați când mergeați cu clasa la un spectacol de teatru sau la cinema când erați mai mici?
Eu una mă bucuram foarte tare de aceste lucruri. Știu că învățătoarea noastră nu ne citea foarte multe povești, în schimb mergeam destul de des cu școala la teatru de păpuși și era foarte frumos.
În copilărie aveam adesea perioade în care eram bolnavă și stăteam mult în spital. Era o privare de libertate pentru mine, erau momente crunte cu înțepături, singurătate, frică de orice persoană care nu era mama sau tata și mai ales, nefericirea de a-i asculta pe ceilalți copii plângând. Cred că un copil bolnav se sperie cel mai tare când aude plânsetul altui copil...eu una așa pățeam.
Bucuria era foarte mare când veneau rudele sau cunoștințe să mă vadă, chiar dacă dura puțin. De multe ori aveam impresia că aduceau cu ei o bucățică de afară, puțină veselie, gânduri bune și mai ales libertatea. Ei erau liberi să plece după câteva minute, dar eu nu...eu trebuia să mai aștept până când domnul sau doamna doctor hotărau că m-am însănătoșit. În vremurile acelea nu existau laptop-uri și nici televizoare nu erau prea multe, cum nu sunt nici acum în fiecare salon... nici să citesc nu știam. Mama avea alte priorități decât să se stea să îmi citească povești. Sau poate îmi citea uneori, dar eu nu mai țin minte foarte bine.

Câți dintre voi aveți astfel de amintiri? Bănuiesc că sunteți câțiva. 

Din fericire, recent a fost și la noi în țară implementat un proiect de voluntariat foarte drăguț și util. Se numește Să-ți citesc o poveste, proiectul presupune ca persoanele care au puțin timp liber și câteva cărți cu povești la dispoziție să meargă în cel mai apropiat spital de copii și să le citească ceva. Proiectul e extins în orașe precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Oradea și nu numai (aveți mai multe detalii pe pagina de facebook).

Am fost și eu de câteva ori să le citesc în spitalul din Oradea, e o senzație foarte plăcută să-i vezi cât sunt de atenți și cum se agață de fiecare cuvânt rostit. Când mai vezi și câte un zâmbet timid pe chipurile lor sau auzi câte un chicotit în timpul lecturii realizezi că i-ai smuls pe cei mici măcar pentru câteva minute din spaimele și suferința lor. Realizezi că data viitoare când vei reveni se vor bucura, vor prinde curaj și îți vor deveni prieteni. Tu vei fi prietenul lor așteptat, cel care aduce bucăți de afară, zâmbete și veselie. Părinții lor îți vor fi recunoscători, și ei se bucură când văd că micuțul lor e bine-dispus. Un tătic chiar m-a ajutat cu traducerea poveștilor, copiii cărora le citeam nu știau decât ungurește, așa că tăticul unuia dintre ei traducea în timp ce eu citeam.

M-am mirat cât de atenți erau cei mici și la mine, de vreme ce nu mă înțelegeau, și așteptau cu nerăbdare să afle ce am citit. Le-am citit povești banale precum Scufița Roșie sau Cenușăreasa, dar asta nu a contat, au stat liniștiți și s-au bucurat de fiecare momențel.

De asemenea, ai șansa să cunoști copilași cu adevărat speciali, copilași care deși au petrecut mult timp internați sunt foarte inteligenți, vorbăreți și bucuroși să-și facă noi prieteni. 

Un astfel de copil este minunea cu ochi albaștri de la etajul opt, o fetișcană scumpă, isteață și plină de viață care abia a împlinit patru anișori. Suferința a făcut-o foarte înțeleaptă, nu-i scapă nimic și înțelege toți termenii  medicali care o privesc. Știe ce înseamnă fiecare doctorie și le acceptă pe toate cu răbdare și resemnare. La fel este și colegul ei de suferință, un puștiulică de aceeași vârstă care o consideră pe Minunea noastră gagica lui, ba chiar i-a dăruit și o floare de Sf. Valentin, spre deliciul adulților. 

Tortul cu Doctorița Plușica a adus bucurie pe chipul fetiței

Doctorița Plușica a devenit mascota lor, este personajul care a apărut pe tortul de ziua Minunii cu ochi albaștri, este personajul care le descrie cel mai bine starea și îi reprezintă cel mai bine. Minunea nu se visează doctor, i-au ajuns vizitele la spital, ea visează să devina manichiuristă. Cu toate acestea,până atunci, nu o deranjează să aibă grijă de păpușile  ei cum au grijă Doctorița Plușica și doamnele doctor de pacienții lor.

S-a bucurat mult de vizita noastră și presupun că ne mai așteaptă, dar starea ei nu îi permite să primească vizite cum ar dori. Cu toate acestea, noi îi dorim Minunii cu ochi albaștri tot binele din lume și ne dormi să o revedem sănătoasă și în cu totul alte împrejurări. La fel îi dorim și tânărului ei gagiu. :)

Așa că, dacă aveți timp la dispoziție și nu știți ce să faceți cu el, verificați dacă în orașul vostru există posibilitatea de a citi povești copiilor din spital și treceți la treabă! Nu durează mult, veți învăța și voi să vă stăpâniți emoțiile (mai ales dacă sunteți slabi de înger ca mine), și, de ce nu, vă veți face noi prieteni. Lucrul cu cei mici e revigorant, relaxant și de cele mai multe ori foarte amuzant. 

....cu drag,

a voastră Buburuză