O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții - teatru

sursa foto: facebook

Zile pline pe aici, prin urbea mea natală și mica mea lume... în orașul meu e în plină desfășurare Festivalul Internațional de Teatru Oradea, să îl poreclim mai scurt și mai drăguț: FITO. Și cum acest FITO este un pretext grozav pentru ca multe trupe din toată țara sau din străinătate să vină pe aici, este și pentru mine un pretext să văd spectacole la care, altfel, aș putea doar să visez.
Așa s-a întâmplat că am văzut în programul FITO un titlu de spectacol despre care am zis că e neapărat să îl văd, pentru că da, ca un șoricel cuminte de bibliotecă ce sunt, am citit romanul ce a stat la baza dramatizării: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de Mark Haddon.

Sinceră să fiu, nu mai țineam minte aproape nimic din acțiunea romanului, mi se întâmplă asta după ani de la o lectură... e trist, dar asta este, poate că acesta este motivul pentru care țin Jurnalul de lectură și gânduri (blogul).

Să revenim la piesa de teatru, după îndelungi minute de așteptare pe holurile Casei de Cultură, după ce am ajutat ca un bun voluntar la ce era nevoie, am intrat în sala de spectacol. Sala plină ochi, mult entuziasm, în scenă, un spațiu de joc micșorat, o podea albă și un decor aproape SF, unde cuvântul de ordine era minimalism. Primul gând a fost că va fi un spațiu cam plictisitor, dar mi-a scăpat din vedere că este un spectacol marca Bobi Pricop, mă refer la regie, iar lui îi place să se joace cu luminile și cu proiecțiile.

Un alt gând când am văzut sala plină și dat fiind că am găsit locuri în spate a fost că sigur nu vom auzi cum trebuie ce se vorbește pe scenă, dar n-a fost cazul pentru că sonorizarea a fost foarte bună.
L-am urmărit cu mult entuziasm pe Chrisopher, puștiul de cinsprezece ani cu Sindrom Asperger, care a  fost excelent interpretat de Ciprian Nicula. Am uitat mare parte din acțiunea cărții și voiam neapărat să îmi reamintesc cine a omorât nenorocitul acela de câine, cine a înfipt furca în Wellington, câinele vecinei, până să-l găsească Christopher. Băiatul, la fel ca publicul, dorește și el din tot sufletul să-l găsească pe făptașul  crimei de care a fost el acuzat. I-am înțeles foarte bine frustrările lui Christopfer, e neplăcut să fii acuzat pentru ceva ce n-ai făcut, asta și în ideea în care tatăl lui îi interzice să își facă dreptate, să elucideze misterul.

Christopher

Piesa de teatru este o incursiune în povestea lui Christopher, o incursiune cu lumini, umbre, oglinzi și oameni care îți crează confuzie. Un mecanism de trăiri, frustări, speranțe, doruri, sentimente și nervi foarte bine transpus pe scenă prin intermediul proiecțiilor video, un proiect ce îmbină foarte bine jocul actoricesc pe care îl știu toți iubitorii de teatru, cu imaginile proiectate, un sistem de care regizorii mai conservatori se cam feresc.

Periplul se intensifică pe măsură ce Chris află detalii despre moartea câinelui, dar mai ales, detalii despre viața lui de familie ce a fost distrusă din cauza dispariției mamei. Tatăl, un bărbat singur, încearcă să-și înțeleagă și să își țină sub control fiul special, dar neînțeles de cei din jur.


La finalul piesei, publicul însuși este pus de-a dreptul în fața oglinzii în momentul în care Christopher afirmă că poate face ceea ce dorește, pentru că este un învingător. Reușește să dezlege misterul morții câinelui, al dispariției mamei sale, dar și să-și ia examenul de matematică pentru clasa de avansați. Nu cred că cineva poate să fie un învingător mai mare decât acest adolescent.

Din distribuție mai fac parte și actorii: Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu, Emilian Oprea. Regia este a lui Bobi Pricop, iar scenografia semnată de Adrian Damian.
Mie mi-a plăcut foarte mult piesa pusă în scenă pentru Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din București.

Eu am plecat acasă cu niște senzații foarte plăcute, am plecat învingătoare precum Christopher cel tranșant, care spune lucrurilor pe nume și nu folosește metafore sau cuvinte cu mai multe sensuri, dar nici nu le înțelege. Oare cum ar fi lumea asta fără metafore? Metaforele sunt minciuni, iar oamenii confuzi sunt doar două dintre concluziile spectacolului.