Așa să crească iarba pe noi - Augustin Cupşa

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. 

Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA) 

Personal nu prea știu ce să zic despre cartea aceasta, deși  titlul și coperta mi-au trezit interesul iar descrierea de mai sus m-a făcut să-mi doresc extrem de mult să o citesc, am fost dezamăgită de conținut.

Probabil că mi-am creat așteptări prea mari, poveștile în sine sunt interesante, dar scriitura e destul de greu de parcurs în primul rând pentru că autorul are fraze extrem de lungi și pierzi esența, iar în al doilea rând pentru că scriitura e cam împrăștiată.

sursa

Nu am putut să mă agăț de o parte a anume din carte, am citit cu ceva mai mult de cinczeci de pagini, pentru că doar atât am rezistat, după care am frunzărit-o. Voiam să văd dacă se schimbă ceva în discursul lui Pisică (vocea naratorului), dar a rămas constant și ușor redundant, pe a locuri plictisitor.

Pisică nu e un mare maestru al vorbelor, are doar calitatea de a fi un bun observator, un puști la fel ca ceilalți care se ocupă cu braconajul de păsări mici (pe care le vinde vii), joacă fotbal și este prins în intrigile celorlalți copii și ale familiilor lor.
Așa să crească iarba pe noi prezintă o lume haotică, reală și tristă în care oamenii trăiesc fără să spere prea mult de la viață, ei o trăiesc pur și simplu, o descoperă:

"Hermina respira șuierător, îi vedeam pieptul urcând și coborând-i ca un leagăn și broboanele de sudoare din deschizătura sânilor. Și am stat cuminți și am așteptat până s-a făcut liniște și mi-am apropiat fața de ea. Și mi-a fost teamă c-o să se ferească, sau, mai rău, că o să-mi arunce o privire disprețuitoare și o să-mi zică una, de-o să crăp de rușine. Dar n-a făcut-o, și-a întors capul spre mine, în lumina piezișă (...)  mi-a apăsat buzele cu ale ei, o singură dată așa lung și ca niaba de serios." (p.64)