Denisa îşi spune povestea

Am aproape șaisprezece ani și tot de atâta timp  veghez lumea cu o expresie imobilă și dezinteresată. Îmi place să analizez tot din jur, chiar dacă îmi lipsește entuziasmul de pe chip. Cunosc foarte bine oamenii, am avut timp destul să-i observ, mai ales pe cei mici. Mă pot lăuda cu performanța de a fi ajutat pe cineva să crească mare. Nu știu cât a fost meritul meu în asta, dar mă simt și eu parte a unei echipe extraordinare și colorate.
Ne-am cunoscut în piață, ea, fetiță pe atunci, era cu părinții în căutarea unei prietene. Nu știu de ce, dar m-a ales taman pe mine. Probabil au atras-o gingășia mea, rochița crem, bonețica sau botoșeii mei... ori, cine știe, poate și mama ei a avut anumite contribuții. Erau una mai bucuroasă ca alta.
Vânzătorul m-a pus în brațele fetiței și în scurt timp am fost vârâtă într-o pungă de care m-am murdărit.
Am ajuns în sfârșit acasă, cam înngerită pe degete, dar cu mari speranțe în suflet. Aici aveam să locuiesc o bună bucată timp, în camera ticsită de multe alte jucării: păpuși ciufulite, ursuleți din pluș și jucărioare din plastic, cauciuc și  lemn mai noi sau mai vechi.
Am primit și un nume, Denisa, ales de mama copilei. Eram fericită.
Am fost mereu înconjurați de chiote, chiar dacă eram cam multe jucării în camera unui singur copil.

Toto și eu

 Noua noastră prietenă vie și gălăgioasă simțea că noi, jucăriile, suntem cam geloase din fire, așa că se juca pe rând cât putea de mult cu fiecare. Cu toate astea, preferatul ei a fost mereu bătrânul Toto, arlechinul din cârpe mereu pus pe șotii și cam jegos. Nu bine era spălat, că în scurt timp era la loc murdar de le toți pupiceii și toate felurile de mâncare pe care le primea. Măcar eu nu eram nevoită să fac ture în mașina de spălat ca el. Toto știa cel mai bine să o distreze, a fost al ei de când ea era doar bebe. Un cadou foarte inspirat de la un tătic pentru fetiţa lui de numai două săptămâni.

Mami, unde e Denisa? Erau cuvintele care mă anunțau că misiunea mea avea să înceapă. Viața nu a fost prea ușoară, am suferit multe... multe dezbrăcări, îmbrăcări, băi,  pieptănături și plimbări în parc cu căruciorul cel roz... Vedeam chipurile celorlalte fetițe și păpuși care erau cam geloase pe noi. Puține aveau atâta stil şi grijă să nu se murdărească. Majoritatea păpuşilor erau ciufulite şi mânjite cu carioci. Eu nu, eu eram mereu curată, pieptănată şi îngrijită. Nimeni nu se atingea de mine fără permisiune.
Cu timpul ochii mei s-au cam stricat, am fost lăsată deoparte, ignorată, pusă pe diferite etajere să strâng praful. Încă pot să veghez camera și să analizez fiecare chip care intră ori iese. Mulți nu mă observă dar nu mă supăr. Acum împart raftul cu păpușica de porțelan-Ioana (alintată Joan), cu Briana- păpușa muzicală, alte două păpuși de porţelan din romane (Zoe Trahanache, Doamne Bovary) și o pușculiță.
Azi nimeni nu are mai mult mister ca mine pe aici, poate doar Ioana, dar eu sunt mai bătrână şi meritele îmi sunt recunoscute. Am textura fină de cauciuc, ochii sunt albaştri, în închid când stau pe spate- unul rămâne mereu în urmă- în rest sunt o păpuşică relativ tânără. Poate m-ai recunoscut, sunt o păpușică marca Arădeanca , cei din fabrică m-au numit păpușica Ancuța. Eram destul de modernă și bine-văzută printre fetițele de pe vremuri... acum am rămas puține supraviețuitoare. Cu toate acestea, poate cunoașteți și voi  arădence ca mine care au multe de povestit. :D

P.S. în fotografie sunt cu păpușica numită Ana, pe care fetița a primit-o moștenire de la mama ei, Ana e tot arădeancă doar că s-a născut cu vreo 30 de ani mai devreme decât mine.