Învățăm credința de la sfinți, învățăm să iubim

sursa

Acum că suntem incredibil de aproape de sărbătorile Pascale stau și mă gândesc, și mă gândesc ...
ai cui suntem noi, totuși?
E drept ca un om ce se declară creștin să își pună astfel de întrebări?
Eu  mi le pun, chiar dacă în esență sunt și mă declar ca fiind creștin.Cred că îmi permit să am nelămuriri uneori, nu sunt perfectă... și nici nu tind spre perfecțiune, pentru că știu că sunt om și nu o voi atinge. Poate în mult-visata Viață de apoi.
Și cu toate acestea, uneori mă întreb, oare lumea este făcută cum spune istoria? Oare nu a fost și istoria schimbată pe alocuri? Nu știu...
Stau și mă întreb, uneori am nevoie să mă conving pe mine însămi. Oare Cristos chiar ne-a iubit atât și a făcut tot ce a făcut pentru noi?
Atunci de ce simt  că la marile sărbători, uneori, comemorarea acestor momente din viața Lui trec pe lângă mine?
Cred că m-am aplatizat în credință ... și nu vreau să rămân așa. Nu-mi place ca toată credința să rămână doar un ritual. Oare este și această credință, pur ritualică, una autentică și acceptată ca una originală?
Posibil. Cu toate acestea, parcă nu îmi e chiar de ajuns mereu.
E greu să spui ce crezi, cum crezi și să te convingi mai întâi pe tine că este adevărat.
Mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să îmi pun aceste întrebări, dar mi le pun. Pentru că sunt o fire curioasă.
Cum spune și Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: "Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți."
Și atunci de ce ne lăsăm prostiți?
De ce ne este teamă să ne apărăm credința în fața celor care își bat joc? Da, tot Cristos ne învață să întoarcem celălalt obraz, dar El a suferit prea mult pentru noi ca să fim atât de lași.
Cu toate acestea, cred că în numele unei credințe nesănătoase, fixiste și nefirești s-au pornit și războaiele la care au luat parte creștinii.
Chiar așa, nu cred că apărarea credinței trebuie să fie scopul suprem al vieții noastre. Până la urmă, credința este ceva foarte intim, la fel de intim ca nașterea unui copil.
Nu cred că vreo religie sau confesiune creștină propagă în mod explicit ura împotriva semenilor.
Cred că prin tot ce a pătimit și prin minunile făcute înainte și după ridicarea la ceruri, Iisus a vrut să ne demonstreze cât e de important să îți iubești aproapele.
Cred că acesta este lucrul cel mai important pe care a vrut să ni-l transmită, la care Dumnezeu ține infinit de mult. Vrea ca noi să îi iubim pe cei din jur, să îi ajutăm și să fim umani cu tot ce este în jurul nostru. Creația a fost perfectă la început, și chiar dacă a apărut păcatul, bunătatea este încă în noi, păstrată în codul nostru genetic, sunt sigură.
Sfântul Augustin are o vorbă incredibili de frumoasă pe care am auzit-o prima dată când eram în liceu. Sfântul Augustin zice: "Iubește și fă ce vrei!". Eram puțin revoltată de această permisiune, fă ce vrei! Cum adică să fac ce vreau? Cum adică să îmi facă mie cel de lângă mine ce dorește? Cineva, nu mai rețin cine, mi-a explicat: câtă vreme îl iubești pe celălalt, nu-i vei face rău în mod voit. La fel, câtă vreme cel de lângă mine mă iubește, va putea să faca ce dorește, pentru că nu mă va răni.
Cred că în aceste cuvinte stă ascuns Dumnezeu.
Un citat asemănător, cu aceleași îndemnuri de la Maica Tereza:"Păstrează-ţi inima pură. O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei şi de aici apare pacea."

Se pare că sfinții sunt pentru noi niște daruri de la Cristos, care ne învață, la fel ca El, să îi iubim pe cei din jur.
Puțin cam ipocrite aceste cuvinte ale mele, toți avem momente când ne vine să evităm o anumita persoană în autobuz, un anumit coleg de clasa, de serviciu.
Dar cum am mai spus, sunt om și cât trăiesc învăț. Învăț să cred, învăț să cer, învăț să muncesc, învăț să mulțumesc, să agreez, învăț să accept,  învăț să iubesc.
Acum ajung la concluzia că m-am înșelat puțin la începutul articolului, nu ai cui suntem? este întrebarea potrivită, ci cât de mult merităm să  fim ai Lui?