Flori pentru Algernon - Daniel Keyes

A trecut ceva vreme de când m-am perindat ultima dată pe aici, nu? Așa-i. Multe vin și toate trec, inclusiv timpul.

Bine, eu mi-am petrecut ultima parte din timp cititnd, ca să am ce să readuc pe tapet  sau pe blog. Noaptea trecută am stat cu ochii în pungă până la ora două ca să termin de citit Flori pentru Algernon de Daniel Keyes. Mi-a luat ceva să termin de citit, găseam alte șapte mii o sută nouăzeci și nouă de alte chestii de făcut, iar cartea îmi rămânea tot un mister.

Am zis gata fată,  termină de citit cartea asta, că de nu...vezi tu! și sub această auto-amenințare am reușit să o termin de citit.

La început ușor greoaie, ba chiar un pic plictisitoare, Flori pentru Algernon lansează o ipoteză interesantă: omul înapoiat mintal poate deveni inteligent în urma unei intervenții chirurgicale.

Întâi, oamenii de știință testează ipoteza, după cum este de așteptat, pe un șoricel alb de laborator- Algernon. Ulterior operația este testată pe Charlie Gordon - un bărbat de vreo treizeci de ani cu deficiențe mintale.

Romanul este narat la persoana întâi de Charlie, care își dorea încă din copilărie să ajungă deștept, să fie ca toți ceilalți. Își dorește să nu fie o rușine pentru familia sa, ba mai mult, spera să o facă pe Rose, mama sa, mândră de el. 

Mai mult decât periplul amplu prin lumea oamenilor inteligenți, iar mai apoi geniali, avem în față un roman al descoperirii. Al descoperirii de sine. Charlie, încearcă să înțeleagă ce i-a îndemnat pe membrii familiei să renunțe la el, de ce prietenii își băteau joc mereu, de ce era luat în râs și mai presus de atât, de ce chiar și inteligent este văzut tot ca un cobai și nu o ființă umană?

Pierderea locului de muncă de la brutărie, dar și creșterea constantă a IQ-ului, aduc în viața lui Charlie Gordon schimbări majore. Este din ce în ce mai înclinat spre cunoaștere, spre o percepție largă asupra lucrurilor, dar nu prea reușește să să înțeleagă pe el însuși și nici pe ceilalți.

Deșteptăciunea, în cazul lui, era un fel de fruct oprit, dacă facem o trimitere la mitul biblic al lui Adam și Eva. La scurt timp după ce este operat pe creier, Charlie are o discuție cu una dintre asistentele care îl îngrijesc, redau ce spune el:

 "Iam zis că iam lăsat casă mă facă deștept. Și ia mea zis că poate naveau dreptu să mă facă deștept că daca dumnezeu vrea să fiu deștept mar fi făcut iel așa. Și dăi cu Adan și Ieva și păcatu cu pomu cumoașteri și mâncatu mărului și căderea. (,,) Nam mâncat mere și nam făcut nimic rău. Și-acum sunt speriat. (..) Nu vreau săl supăr pe dumnezeu."

Cu toate că vocea rațiunii nu pare a avea vești prea bune, Charile uită episodul cu asistenta Hilda, care este oricum înlocuită de pe post, iar experimentul face progrese.

În paralel, urmărim și etapele prin care trece șoricelul Algernon, care poate să găsească soluții de ieșire din labirinturi din ce în ce mai complicate. Charlie este în schimb captiv în propriul labirint, al minții și al naturii umane, pe care se chinuie să le deslușească: 

"Este uimitor cum se dezvoltă puterea mea de a evoca trecutul. Nu pot controla încă total, dar mi se întâmplă când citesc sau lucrez la o problemă, să simt cum lucrurile se limpezesc dintr-o dată."

Introspecția psihologică a personajului este fascinantă, cu o paralelă trecut-prezent foarte bine construită. 

Personajul Charlie Gordon mi-a devenit extrem de drag, dorința lui de a trăi și de a fi un egal al celorlalți, nu doar un nătâng - iar apoi un cobai - este extraordinară. 

Un alt aspect al cărții, de care eu m-am agățat - este cel al amintirilor din copilăria personajului. Charlie relatează că în copilărie părinții doreau să-l protejeze și sperau că prin intermediul științei, cumva, fiul lor să ajungă normal. Această speranță moare odată cu nașterea Normei, sora mai mică a lui Charlie, moment în care în familie apar tensiuni. Fiul cel mare este dat la o parte, ba chiar încearcă sa-l ascundă de ochii lumii din cauza handicapului său intelectual. 

Aceste aspecte m-au emoționat destul de tare pe mine și au să mă mai bântuie. Eu nu aș fi  reușit să înțeleg de ce au ales ce au ales, din fericire, Charlie nu-și blamează părinții, ba chiar încearcă să înțeleagă de ce au luat deciziile care i-au schimbat lui viața. 

În concluzie, vă recomand  Flori pentru Algernon deoarce este o carte provocatoare și emoționantă, care pledează pentru supremația sufletului asupra minții, oricât de remarcabilă ar fi aceasta din urmă.

***

Voi ce mai citiți?