despre oameni și păsări

                          

 Cât de repede poate timpul să treacă! Incredibil. Nu-mi vine să cred că deja e gata și anul acesta, a trecut în zbor, parcă pe lângă mine de multe ori. 

  E trist că anii trec așa de repede, cu tinerețea noastră captivă în ei. Ne naștem, suntem copii și parcă nu peste puțin timp adolescența fuge, maturitatea se arată, gonită apoi de bătrânețe. 

 Sunt destul de mare să îmi dau seama că nu durata vieții e importantă, ci calitatea ei și modul în care trăim viața. Să facem în așa fel în cât să regretăm cât mai puține momente din viață și să realizăm că toată e a noastră, chiar dacă suntem ca o pasăre în colivie. Pasărea mea se simte acasă în colivie și se bucură de toate facilitățile din interior, chiar dacă uneori simte nevoia de a fi liberă. Și nu vorbesc neapărat despre perușică aici. 

 Mai sunt patru zile din 2012. Patru zile din cel de-al optsprezecelea an al vieții mele. Toți credem că la optsprezece ani facem lucruri mărețe, nu tuturor ne e dat să escaladăm munți nici să descoperim comori pierdute. 

  Viața e frumoasă, trebuie să știm să o trăim. Mă bucur că a trecut Crăciunul, după o vreme m-am săturat de atmosfera asta ciudată. 

Așa stăm noi prinși în timp cum stă pasărea în colivie. 

Sursa foto

Poesis- Odata am ucis o vrabie
   
 

Dacă vă întrebați ce face Coco, vă spun că e bine. Acum își curăță de zor aripioarele.

Face asta periodic, mai ales dimineața, ne e dor de Oliver dar ne-am obișnuit cu absența lui. Coco e bătrânică, anul viitor vom împlini șapte anișori de prietenie și suport reciproc. 

 Țin mult la ea, la apucăturile ei de divă și băbuță, la aripioarele ei ce se pot frânge ușor, la gângureala ei de fiecare seară. Acum, spre bucuria mea nu se mai trezește dimineața, doarme până mă trezesc eu, în timpul școlii când mă trezesc eu și aprind veioza încă o văd cu cioculețul sub aripă, cum deschide ochisorii- biluțe strălucitoare. 

 Nu știu dacă voi mai găsi o pasăre ca și Coco Fulg-de-Nea a mea. Șapte ani e o viață destul de lungă pentru un peruș, nu pot spune că asta mi se datorează mie, ci sănătății păsării, tăriei ei de caracter și poftei de viață de care dă dovadă mitica. 

Păsările sunt ființe incredibile, avem multe de învățat de la ele. Iubesc viața, sunt ființe vioaie și pline de umor, curioase, pofticioase, fricoase dar și curajoasă când e cazul. Muzicalitatea e cuvântul cheie când vorbim de păsări, până și banala găină începe un cânt foarte colorat după ce își depune oul, de zburătoarele cerului ce să mai spunem.

 Oamenii seamănă mult cu păsările, nu credeți? Toți spun că un câine e cel mai bun prieten al omului, nu spun că nu e așa, au sufletul bun și ne iubesc pe noi mai mult decât pe ei înșiși. Păsările în schimb au bucurat, fascinat chiar și speriat oamenii de milenii. 

Păsările le-au fost mereu și ele buni companioni oamenilor, i-au hrănit cu ouăle cu carnea lor, i-au răsfățat cu puful și cu cântul lor. Păsările, veșnicii companioni din colivii, cotețe și copaci, păduri și codri. S-au lăsat vânate, surghionite, ucise, îmblânzite, au copiat graiul oamenilor, i-au fascinat cu trilul lor. 

 Se spune că păsările sunt urmași ai dinozaurilor, s-au umplut de pene, au căpătat cioculețe și grai, ce mai, s-au metamorfozat ca să poată trăi lângă om. 

 Omul le iubește, le respectă sau nu...dar omul depinde de ele. Cum ar fi supa fără pui? Cum ar fi colivia fără papagal? Cum ar fi codrii fără ciripitori? Cum ar fi parcurile și centrul orașului fără porumbei? Ar fi totul searbăd. Păsările au prezis mereu voie bună și abundență în orașele sau satele în care s-au așezat. Unde sunt păsări înseamnă că este mâncare, unde e mâncare înseamnă că e voie bună și veselie. Acolo sunt și păsările. Mereu prezente la geamuri și pe crenguțele copacilor. Iubiți păsările, dragilor! Hrăniți-le, vorbiți-le! Sigur vă vor fi recunoscătoare. 

Canarul - Phoenix