Pânza de păianjen-Cella Serghi

Despre autoare

Cella Serghi (n. 4 noiembrie S.V. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.

Scurt rezumat

credit imagine

Pânza de păianjen, de Cella Serghi e unul dintre romanele care mi-au adus cel mai bine în imaginație aerul interbelic și copleșitor plin de descrieri ale străzilor și orașelor prin care eroina romanului trece.
 Diana Slavu este cea care își povestește viața prin intermediul unor caiete-jurnale, oferite unei prietene-Ilinca. Romanul este narat la persoana întâi din două puncte de vedere, acel al Dianei și pe alocuri cel al prietenei sale, Ilinca.
 Pe Diana o putem asemăna cu o micuță Cosette  a literaturii române, frumoasă, finuță și zveltă este admirată de toți din jur chiar și în uniforma școlară, toți au impresia că fata este dintr-o familie bogată și privilegiată, când colo aceasta povesteșe la început în caietele ei: "Locuiam acum la bunicii mei.Tata se întorsese fără un ban. "
Părţile mele preferate din acest roman au fost acelea din copilăria Dianei, momentele în care descria viaţa de acasă, şcoala, colegii, uniforma şcolară profesorii şi chiar greutăţile prin care treceau părinţii, mai ales mama ei. Încercările  de a o ţine pe fată în şcoală, mai ales când acasă mai avea doi copii, pe Nicu fratele mai mare al Dianei şi Maricica, sora cea mică, Diana fiind în mijloc.

 Când citeam partea în care descria școala mi-am amintit de niște fotografii găsite pe net (facebook) în care apar niște școlărițe în uniformă, am aflat că fotografiile au fost făcute în aceeași perioadă de care se vorbește și  în roman.

Descrierea uniformei pe care o face eroina noastră în roman se potrivește destul de bine cu uniformele pe care le poartă fetele din imagini. Atâta doar că imaginile sunt făcute în școli evreiești. Sursa fotografiilor o găsiți aici.

"Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de școală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole, care e pentru mulți copii învățătura nu știe ce înseamnă voința, dorința de a străluci la examen. "

Cuceritor în romanul acesta este și modul în care sunt descrise locurile prin care eroina noastră trece: Mangalia, Constanţa, Bucureşti, Balcic. Imaginile descrise m-au dus automat cu gândul la picturile lui Nicolae  Tonitza, el pictează, marea,oraşele mării,  Balcicul ba chiar și oamenii lui.

Strada din Mangalia-N. Tonitza

Eu am trecut peste partea de roman de dragoste și m-am lăsat purtată pe străzile orașului, prin casele oamenilor descriși și în sufletul Dianei. M-au cam plictisit momentele în care Diana visa la Petre Barbu, cel care picta și el marea și orașele mării, dar și acelea în care era cu Alex. În schimb cartea e una foarte bună, dacă vrei să te lași purtat de val într-o lume apusă în care oamenii erau vii  iar problemele lor erau la fel de reale ca problemele noastre. Sufereau mai mult decât noi, fetele nu prea erau lăsate la școală, Diana a fost norocoasă că a ajuns să termine o facultate și că a găsit un soț iubitor, pe Michi. Dar firea ei este visătoare și ajunge să nu se mulțumească cu atât. 

Las mai jos un citat care explică mai pe larg motivul scrierii caietelor.

"Fiindcă am povestit fapte din copilăria și adolescența mea, așa cum s-au întâmplat sau așa cum mi le aminteam în nopțile când,  neputând dormi, mă destăinuiam acestor caiete. Poate că multe din întâmplările descrise până aici par fără însemnătate, privite fiecare în parte. Dar toate la un loc o vor ajuta pe Ilinca să înțeleagă câte dezamăgiri adunasem (...)"

Sper că v-am convins să citiți cartea, este numai bună pe trimp de vară, eu am citit-o acum iarna și m-a încălzit puțin. Ce nu mi-a plăcut mie am scris, asta nu înseamnă că nu vă va plăcea și vouă, nu? Așa, dacă ar fi să-i dau o notă, aceasta ar fi 8 din 10, din cauza lucrurilor care nu mi-au plăcut. 

Și sper că nu v-am obosit cu imaginile care, cred eu, ilustrează bine acțiunea cărții. 

Să ne lăsăm purtați de muzică, mi se pare că melodia se potriveşte binişor cu cartea, sau poate doar pentru că îmi place mie mult melodia.

Sóley - Pretty Face