Onoarea pierdută a Katharinei Blum - Heinrich Böll

Cartea aceasta a căzut ca un glonte pentru mine, acum cu toate problemele legate de libertatea de exprimare, cu toate problemele provocate de exprimare în toate formele ei.

Despre autor

Heinrich Theodor Böll (n. 21 decembrie 1917 – d. 16 iulie 1985) a fost unul dintre cei mai proeminenți scriitori germani de după cel de-al doilea război mondial. Romancier și dramaturg, Heinrich Böll a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1972.

"Am vrut să scriu dintotdeauna, am încercat de timpuriu, însă cuvintele le-am găsit abia mai târziu", mărturisește Heinrich Böll. A început să scrie din copilărie, a publicat prima carte abia la 30 de ani, iar în 1972, la 55 de ani, a primit Premiul Nobel pentru literatură. 

Cartea

"Onoarea pierdută a Katharinei Blum sau cum se iscă și unde poate duce violența" aduce în discuție libertatea presei, sau mai bine zis, datoria presei de a nu distorsiona adevărul în numele faimei.

Katharina Blum este o tânără care își câștiga existența lucrând ca menajeră pentru diferite familii care o îndragesc și apreciază pentru efortul depus și conștiinciozitate.

De mică a fost obișnuită  să muncească, rămâne orfană de tată, crescută de mamă, nevoită să lucreze pentru a reuși să se întrețină. De asemenea, se căsătorește foarte timpuriu cu un bărbat pe care îl descrie ca fiind lipsit de tandrețe, de care divorțează în cele din urmă.

La 27 de ani, Katharina face menajul pentru două familii și reușește să își cumpere un apartament al său și o mașină la mâna a doua.

Existența ei anostă și lineară este perturbată în seara în care Kathrina se îndrăgostește de un individ căutat de poliție. Îl aduce pe acesta în apartamentul ei după o pretrecere, unde va sta până a doua zi, când la ușa Katharinei sosesc polițiștii.

Surpriză, polițiștii o găsesc pe tânără stând de una singură și liniștită la masă.

Începe interogatoriul, Katharina este hărțuită de anchetatori, cazul ei de presupusă complicitate apare și în presă.

Abordarea presei și în special cea a ziuarului JURNALUL este contorsionată, trunchiată și manipulată astfel încât cititorului îi este insuflată ideea că tânăra femeie este dintodeauna un complice sângeros al celui urmărit de poliție. Ba mai mult, Kathrinei îi sunt ponegrite și rădăcinile, îi sunt puse la îndoială cinstea familiei  și proveniența resurselor financiare.

Toate acestea o transformă într-o persoană vulnerabilă și lipsită de apărare în fața opiniei publice de la care primește amenințări.

Accentul cărții nu este pus pe vinovăția sau nevinovăția Katharinei Blum din momentul dispariției iubitului din apartamentul ei. Este pus pe modul în care imaginea Katharinei este distorsionată de  jurnaliști și în special de Werner Tötges, care publică articole pentru JURNALUL.

Într-un moment de liniștire a apelor, femeia îl invntiă pe Tötges la un interviu, prilej cu care jurnalistul este răsplătit de femeie cu un glonte, și deci ucis.

Această descărcare vine ca o palmă pentru cititor. 

Nu primim răspunsuri la întrebări precum Este sau nu este Katharina Blum vinovată de complicitate cu bună știință în cazul dispariției individului căutat de poliție?, Există vreun miez de adevăr în toate articolele publicate de JURNALUL? sau Se face Katharina vinovată de altceva înafară de crima comisă pentru a opri ponegrirea continuă a propriei onori?

Să vă spun părerea mea

Scriitura nu este una romantică, nu are figuri de stil, ci se desfășoară asemenea unor procese verbale.

Cu toate acestea, mi-a plăcut carte, am citit-o cu sufletul la gură, nerăbdătoare să aflu dacă femeia se face sau nu vinovată de complicitatea cu teroristul.

Nu am aflat asta, dar am văzut căt de distorsionată poate fi imaginea pe care un cotidian o transmite prin articolele sale referitoare la caz. 

Cât de mult putem avea oare încredere în presă? Cât de multe informații sunt și în România cozmetizate astfel încât să spune a ȘOCANT, INCREDIBIL, INCENDIAR? 

De ce dorinţa aceasta a noastră de a citi astfel de materiale? De ce nu îi pedepsim noi pe jurnaliştii care procedează astfel, nemaicitindu-le materialele? Cum putem opri asemenea abordări inutile şi nedrepte?

La fel ca în cazul bine-cunoscut al atacului terorist de la revista Charlie Hebdo, cât de departe putem merge cu libertatea de exprimare? Şi unde se termină exprimarea în ceea ce publică unii şi unde începe dorinţa de atenţie şi rating?

Care este menirea jurnalistului, până la urmă? De ce codul deontologic al meseriei rămâne doar o lectură suplimentară în anumite cazuri?

La ce bun să existe publicaţii precum publicaţia fictivă din carte, a cărei faimă este aceea de ziar de scandal, fără credibilitate, dar care totuşi influenţează în mare măsură opinia publică?

Sunt multe întrebări la care nu găsim răspuns, în jurul nostru se petrec o grămadă de evenimente şi nu ştim cum să le gestionăm.

De pildă, cum se face că tot săptămâna trecută odată cu  atentatele de la Paris a avut loc un atentat şi în Nigeria, soldat cu aprox. 2000 de morţi?

Aici au murit 2000 de persoane, se cunosc puţine date şi cu toate acestea cel mai tare suntem afectaţi de moartea celor 12 caricaturişti francezi.

Veţi spune că Parisul e aproape de noi şi nu ne interesează ce se întâmplă pe continentul African pentru că nu ne poate afecta direct... cu toate acestea, de ce?