Unde mergem, tati? - Jean-Louis Fournier
Cartea aceasta m-a întristat profund, autorul se lovește în viață de o realitate cruntă, cea de a trăi cu doi copii deosebiți. Nu sunt deosebiți pentru că ar fi ceva mici genii, prodigy, cum zice englezul, ci din alte motive.
Despre autor
Jean-Louis Fournier este un scriitor născut în 1938 la Arras, în Franța . În anul 2008 Forunier câștigă Prix Femina pentru literatură cu cartea Unde mergem, tati?.
Despre carte
Cartea urmărește relația pe care autorul, un tată dezamăgit, o are cu cei doi fii ai săi.
"Voi nu veți ști niciodată să citiți. Până în ultimele clipe, cadourile voastre de Crăciun vor fi cuburile și mașinuțele.. (..)"***
"(..) o să vă ofer totuși o carte. O carte pe care am scris-o pentru voi. Ca să nu fiți uitați, ca să nu rămâneți doar o fotografie pe un carnet de invalid."
Da, tatăl este nemulțumit pentru că cei doi fii ai săi, Mathieu și Thomas, sunt handicapați. Ei nu vor cunoaște niciodată multe bucurii pe care le cunoaște un copil normal de la naștere și până la maturitate. Și, implicit, tatăl va fi văduvit de plăcerea de a-i vedea pe fii lui crescând frumos, luând note bune la școală, facultate, iar mai apoi de intemeierea propriilor familii.
"Un tată de copil handicapat trebuie să aibă o față de înmormântare. Trebuie să-și poarte crucea cu o mască a durerii."
Cu toate acestea, Fournier reușește să trăiască cu pedeapsa de a avea doi fii handicapați, născuți la doi ani diferență unul față de celălalt. Pentru a merge mai departe își ironizează fiii, folosește un umor negru, pentru care a primit numeroase critici, chiar și din partea mamei celor doi copii.
Am citit cartea dintr-o suflare noaptea trecută când mă luptam să aduc înapoi somnul fugit, și, ghiciți, cartea m-a pus pe gânduri și abia am reușit să mai închid un ochi toată noaptea.
M-am gândit cum aș trece eu peste faptul de a avea un copil cu handicap. M-am gândit cum ar fi să am în familie un copil care să nu se poată deplasa, să nu vorbească și să aibă mereu nevoie de cineva care să-i poarte de grijă.
Într-o astfel de situație unde să mai faci loc și pentru umor? Îl admir pe autor pentru asta.
Recomand cartea cu căldură!
E adevarat ca e foarte greu in situatii de genul, singurii care sufera mai mult decat copilul bolnav sunt parintii lui. Eu fac voluntariat la o scoala cu copii autisti si am vazut ca nu le e deloc usor si am vazut si copii orfanii, abandonatii doar pentru ca au autism , de parca asta a fost alegerea lor. Ei doar au mare nevoie de cineva in care sa aiba incredere .
RăspundețiȘtergereAs vrea sa citesc si eu cartea, sper cat mai repede. Frumoasa recenzie!
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereCartea chiar pare interesanta, am sa o adaug pe lista de asteptare. E adevarat ca umorul negru pe seama copiilor nu e cea mai buna solutie intr-o asemenea situatie, dar daca pe autor l-a ajutat sa isi povesteasca experienta si, cu ocazia asta, le-a si aratat altor oameni cum e sa ai copii cu handicap, tot raul e spre bine.
RăspundețiȘtergerePare foarte intresantă, fiind o poveste tragică, din conluziile pe care le-am tras din recenzia ta. Cum îmi plac dramele, o pun pe lista mea!
RăspundețiȘtergereFelicitări pentru recenzie și te aștept și eu pe blogul meu: http://thoughts-about-books.blogspot.ro/