Atunci și acum

Întâmplător am văzut acum ceva ani la tv, nu mai știu pe ce canal, o fetiță dând un interviu despre cariera sa actoricească. Nu știam despre ce film este vorba, habar nu aveam cine era fetița, dar întâmplările petrecute pe platoul de filmare pe care le povestea erau incitante. Azi am google-it puțin, curioasă fiind să aflu mai multe despre viața unui copil pe platoruile de filmare, și printre câțiva actori români am gasit-o pe Catinca Untaru. Ea era fata care dădea interviul televizat acum ceva ani, ea era fetița despre care nu auzisem și vorbea despre filmul de care habar nu aveam. Filmul se numește The fall, azi l-am urmărit în întregime, iar Catinca Untaru juca un rol principal, rolul Alexandriei. Urmărind filmul am văzut că pentru Catinca acesta n-a fost un rol, a fost un joc pe care îl juca alături de Lee Pace, cel care îl interpreta pe Roy Walker. Inocența și spontaneitatea fetiței reprezintă un mare plus, dar și amestecul de text în engleză combinat cu puțin în română...

În trei zile este Crăciunul. Știe toată lumea ce semnifică această sărbătoare pentru un om simplu, pentru un creștin oricât  de dedicat ar fi ori ba. Poate este creștin doar cu titlul, dar asta nu are importanță, câtă vreme și pentru el Crăciunul este o bucurie. Câtă vreme petrece sărbătoarea în compania celor dragi. Bucuria, acesta este mesajul central al Crăciunului, cred că asta a vrut și Cristos să ne ofere - cel puțin o bucurie, o speranță. Eu sunt acum undeva între recunoștința ca mi-a oferit bucuria de a avea în jurul meu oameni frumoși, care îmi sunt dragi și cărora le sunt dragă și între tristețea că mă plafonez de ceva, nu știu exact ce. Abia realizez că deja este finalul anului, sunt dezolată, nu știu cum a trecut, dar cel  puțin îmi amintesc că am avut câteva realizări în acest an. Puține, dar semnificative. Nu voi spune că e loc și de mai bine, pentru că acest lucru e clar ca lumina zilei. Mă voi bucura că am învățat câte ceva nou în fiecare zi, mi-am făcut ...

Mă țintește din senin, ziua era bună până să apar ca o străfulgerare în plin. Ajunge până în măduva oaselor, durerea pătrunde încet. Nu fac mișcări bruște, parcă e mai suportabil așa. Mă trântesc în pat, Durerea continuă, mă răsucesc de pe o parte pe alta... Durere continuă și nimic nu pare s-o calmeze, Iau un analgezic, durerea continuă Parcă nici în suflet nu e mai mare durerea... ... ca durerea de măsea. Mâine o fată norocoasă va face o vizită la stomatolog. Au, au, au, inimul meu.

Ieri a fost 1 decembrie, ziua Națională a României, ziua românilor, fie că locuiesc în țară fie că sunt plecați pe meleaguri străine. Romanul Fetița care s-a jucat de-a Dumnezeu se poate spune că a picat la țanc, dar despre acest aspect puțin mai încolo. Despre autor Dan Lungu  este conferențiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași.  În 1996 inițiază grupul literar Club 8. Între 2001 și 2002 este redactor-șef al revistei de cultură Timpul . Este membru al ASPRO și al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, Dan Lungu este și directorul Muzeului Literaturii Române Iași. Scurt rezumat artist- Diego Mallo Cartea urmărește drama Rădiței, o fetiță a cărei mamă este plecată în Italia la muncă pe o perioadă de câțiva ani. Mălina, sora mai mare a Rădiței este luată de tatăl lor, cu care trăiește în apartamentul familiei, în timp ce Rădița rămâne la bunicii materni. "Mama nu mai are față, i s-a ...

Eram la activitățile cu copiii de sâmbătă dimineața în biserica ascunsă printre blocurile cenușii din cartier. Colindele, coloratul și pregătitul decorațiunilor pentru Crăciun se terminaseră, părinții veneau deja să își ia prichindeii acasă. Sînziana, fetița de cinci ani cu păr cârlionțat și ochii mari își aștepta încă mama. Am chemat-o să stea lângă mine și colega mea până venea după ea. - Hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea,  zice voioasă! Ne jucăm cât ne jucăm toate trei prin  demisolul bisericii, la un momentdat opresc alergătura și propun: - Hai mai bine să ne jucăm altceva. Ce cadou mi-ai oferi? O întreb pe nepregătite. Sînziana mă privește nelămurită și șoptește cu jumătate de gură: nu ți-aș da nimic...  - Hai să ne imaginăm, zic, dacă mi-ai face un cadou, ce mi-ai da? Mă trage de mână dincolo de draperiile care despart capela de restul demisolului, și - cu mâna întinsă spre statueta de cca. 30 centimetri ce înfățișează o călugăriță care se roagă -...

sursa desenez.net " Cum avea să fie purtat războiul ăsta fără acompaniament la pian - cum o să fie?" Vă avertizez, aceasta este o  altă recenzie din categoria cărților care au ca temă Holocaustul. Abia ce am terminat de citit cartea, aşa că scriu recenzia cât amintirile îmi sunt încă foarte proaspete. Despre autor  Wladyslaw Szpilman,  a tărit între anii 1911 şi 2000, a fost un pianist evreu din Polonia. Supraviețuitor al Holocaustului, viața sa a constituit subiect al filmului "Pianistul" din 2002. După terminarea școlii a mers la Varșovia pentru a studia pianul  la "Școala de Muzică Chopin", unde îi este profesor Jozef Smidowicz, și mai târziu profesorului Aleksander Michalowski. În 1931 pleacă la Berlin, la Academia de Muzică, unde îi este profesor Leonid Kreutzer și Arthur Schnabel la pian și profesorul Franz Schereker . În acest timp el a scris mai multe lucrări pentru pian și vioară. În anul 1935 Szpilman lucrează pentr...

Cu un pas mai aproape de ideal. Cu un pas mai aproape de necunoscut. Cu un pas mai aproape de tine Necunoscutule, cu un pas... Timpul face pași repezi, fuge de mine, eu fug de prezent. Timpul fuge cu mine, mă agăț de el fără să vreau, mă trage după el, mă duce la tine Necunoscut. Totul e ca un dans, unul lent în aparență. Muzica e cântată de o voce fminină, soavă, răgușită și senzuală. Pașii se repetă, vocea îmi spune să fug. Unde să fug? Cât de departe? Suntem doi, trei sau patru, suntem miii, milioane care facem acești pași spre Necunoscut. Toți facem pașii spre Necunoscut, împreună sau spearat. Mi-e teamă, dar nu am voie să recunosc. Mi-e frică, sunt înghețată de frică. Nu știu cum voi face pașii, nu știu care va fi următorul pas, unul greșit și destinul se schimbă. O vorbă aruncată în van și totul s-a dus. Pașii îmi sunt împleticiți. Ar trebui să îi controlez mai bine de la o anumită vârstă. Ar trebui să nu mai umblu ca un bebeluș care învață să meargă. Cu toate aceste...

Îmi place mult cum scrie Isabel Allende. Această carte seamănă mult ca scriitură, are ritmul alert cu care m-a obișnuit în Eva Luna și Caietul Mayei . Dar e totuși altfel, e un roman de aventură, unul plin de  romantism. Incipit Sunt Ines Suarez, locuiesc în cinstitul oraș Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a nașterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea și groaznica epidemie care au bântuit Spanuia imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Ines de Suarez apărând  Cu aceste cuvinte ne întâmpină Ines Suarez în această mărturie pe care o transmite cu mult patos. Ines a sufletului meu are la bază fapte reale, urmărește viața femeii Ines Suarez, despre care Isabel Allende ne spune în observația de la începutul cărții că a contribuit la cucerirea Regatului Chile și la întemeierea orașului Santiago. A exercitat o mare influență politică și a avut multă puter...