Atunci și acum

     Titlu: Soţia doctorului Autor: Sawako Ariyoshi (Japonia) Editura: Humanitas  Am terminat ieri de citit cartea aceasta. A fost una interesantă despre viaţa unei familii de japonezi din secolul al şaptesprezecelea. Tânăra Kae o admira de copil pe femeia ce urmează să-i  devină soacră peste câţiva ani. Otsugi o peţeşte pe Kae, fiică dintr-o familie de samurai pentru fiul său Unpei, plecat la studii în Kyoto pentru a deveni chirurg. Căsători se face în lipsa soțului, tânăra soție urmând să muncească la noua ei familie pentru a reuși să suțină financiar studiile fiului.    Când soțul se întoarce acasă, rivalitatea dintre soacră și noră începe, Otsugi  se pune între cei doi tineri, aruncand-o în umbră pe tânăra soție. Cartea reliefează încercările prin care trece această familie și mai ales cele două femei, Kae și Otsugi. Câteva incercări importante sunt bolile care lovesc familia medicului din cauză cărora mor doă surori ale medicului dar și ...

   Să vă spun un secret, cartierul meu se luminează brusc în preajma sărbătorilor, şi nu mă refer la faptul că oamenii ar deveni mai voioişi ori mai înţelepţi. Nu. Se luminează la propriu, peste tot ăn ferestrele blocurilor apar figurine luminoase de la stele, moşi crăciuni, brazi până la păuni... Când eram mică totul se lumina brusc pentru mine în preajma sărbătorilor, chiar şi fără acele luminiţe.Era de basm să mă gândesc că un moş bătrân ar umbla prin lume ducând cadouri şi că trece chiar si pe la mine. Era wooa, o întreagă reţea de copii bucuroşi, iar Moşul ne cunoaştea pe toţi fără ca noi să ştim de unde.Pe atunci eram în extaz să văd luminiţele din centru, să văd statuetele ce înfățișează scena nașterii Domnului și să mă plimb cu tramvaviul copiilor, care erau la mare modă pe atunci.   Acum sunt mare, iar farmecul s-a dus și el o dată cu bucuria și copilări...chiar dacă tata începe și el să așeze păuni și brazi din luminițe în ferestre, chiar dacă edilii încearcă ...

Am citit şi văzut câte ceva despre Iulia Hasdeu, da, acea tânără genială a cărei moarte a venit la doar 19 ani...şi căreia tatăl i-a construit un castel drept omagiu și loc de întâlnire. Se spune că Iulia a fost foarte înzestrată, la numai doi ani știa să scrie, la cinci ani  deja compunea primele poezii... studiază în Franța unde excelează datorită geniului ei.   Ei bine, eu nu zic că trebuie să fii genial, poate nici ea nu era genială, poate avea doar o cultură generală foarte bogată, la o adică un om genial știe din multe domenii câte ceva, la fel și un om cu o cultură generală bogată.  Pentru că m-a impresionat mult povestea ei m-am hotărât să iau câteva cărți despre ea și scrise chiar de ea, până acum am găsit: 1.Scânteietoarea viaţă a Iuliei Hasdeu- C. Manolache 2. Cugetări- Iulia Hasdeu 3. Jurnal fantezist- Iulia Hasdeu 4. Iubirile Iuliei Hasdeu- Crina Decusara-Bocsan *** Dacă aveți și voi alte sugestii de lectură din operele ei și sunt mai ușor de găsit...

Căutam pe youtube minuni, filmuleţe în care oamenii îşi povestesc minunile şi am dat peste Nadejda. Este povestea unei iehoviste ce alege să redevina ortodoxă. Nadia, o femeie împlinită care este lovită de boală şi trebuie să se resemneze cu gândul morţii, găseşte în credinţă şi prietene un sprijin. Pe mine m-a impresionat. Vizionare plăcută!

Mă plictiseam, aşa că am pus mâna pe tastatura şi am cautat tutoriale pentru agrafe şi bentiţe făcute manual. Până aici bine, a mai venit şi o prietenă la mine care mi-a arătat cum să fac  floricică pentru agrafă. Totul bine, mi-am umplut camera de panglici și materiale din haine vechi păstrate de mama, sunt mândră că pot purta ceva făcut de mine, chiar dacă nu e chiar o capodoperă vestimentară.   Sper sa vă placă ideea, voi încerca să mai fac, mai ales că am găsit și alte tutoriale pentru cordeluțe superbe pe un site. E în engleză, dar asta nu ar trebui să fie o problemă. :D Aici link-ul: Ucreate

E foarte tarziu, nu folosesc nici diacritice ca sa nu fac zgomot, dar nu pot pleca la culcare inainte sa va povestesc despre dragii mei Laci (Lotzi) si Gezia (Gheiza) :). Doi oameni-maimuta pe care i-am intalnit azi in autobuz. Minunati baieti, ah, asa de atragatori si prost-crescuti.    I-am intalnit azi in autobuz, eram cu colega-mea si ne inghesuiam spre casa, dragii de ei urca mai in fata, langa usa, incep sa se impinga ca la ei in cusca de la zoo si lovesc o batranica, apoi pe Dana colega-mea.   La o statie opresc usa ca nu se mai deschide, dobitoci, nu alta si nici macar n-au comentat cand le-am spus pe nume, dobitoci adica, pe la spate.Erau unguri, dar stiau si roamana, poate ca romana pe care am folosit-o a fost prea avansata pentru cei doi babuini cu cercel in urechi si in spranceana. :)) Aveau semne distinctive ca nu cumva sa ii incurce parintii cand ii viziteaza la zoo.Aaa, gradina zoo din Oradea s-a desfintat provizoriu, de aia erau Laci si Geiza pe strada, ...

Sunt genul care și-ar cumpăra o carte nouă chiar dacă mai sunt altele acasă pe noptieră care așteaptă să fie citite.Așa am dat de o lume Printre lupi a Mishei Defonseca. Trecătorii nu mă bagă în seamă.Nu văd că sunt un lup rătăcit pe străzile orașului.Un lup mascul sau femelă, fără nume, fără vârstă.În indiferența mulțimii nu am niciun reper.(...) Mi se spunea Mishke, eram o fetiță evreică și aveam șapte ani.   Mi-a plăcut mult Printre lupi de Misha Defonseca. O poveste fabuloasă, foarte aproape de adevăr pe care oamenii au crezut-o până nu demult reală.Pe parcusrul lecturii, care a durat cam mult din cauza timpului, m-am simțit ca micuța Mishke, autoarea în copilărie.Am văzut lumea prin ochișorii ei de copil pornit prin lume în căutarea părinților.     Printre lupi e povestea unei copilițe ce a avut ghinionul   să se nască evreică în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Pleacă din Belgia, țara natală după ce a fost lăsată în grija unei familii iar ace...

E vreme rea, noros frig, picioare reci. Unde e vara? Unde e căldura de afară? Dar cea din sufletele noastre? Vremea asta îmi dă o stare de somnolență...îmi doresc doar să stau în pat refugiată cu nasul meu rece într-o carte bună. p.s desenul e făcut de mine, îl găsiți aici 

Din 16.09.2011 am un nou prieten drag! :) Numele lui e Oliver, un şugubăţ simpatic dar cam sperios... De fapt e noul prieten al peruşiţei Coco de 5 ani. L-am luat după ce am cumpărat și vecinuței unul la fel de simpatic dar mai albastriu.  Faceți cunoștință cu micul Oliver, Coco nu a fost prea ospitalieră cu el, e adevărat, dar s-au abișnuit deja unul cu celălalt și deși se mai ciocănesc, sunt prieteni. Trebuie sa-i înțeleg, generații diferite, mentalități diferite. :) Mai jos un filmuleţ cu cei doi ;) Perusii    Vezi  mai multe  video    din   animale

După lungi încercări, am terminat şi eu de citit această frumoasă carte, Viaţa secretă a albinelor scrisă de Sue Monk Kidd, pot spune că această carte a facuto-o celebră pe autoarea sa. Voi face mai jos un scurt rezumat.   Viața secretă a albinelor - Un minunat roman despre mame și fiice și despre  puterea transcedentală a iubirii (Connie May Fowler), spune povestea unei adolescente de paisprezece ani pe nume Lily Owens.  Măcinată de gândul că la patru ani și-a împușcat mama din greșeală, Lily caută răspunsuri. După ce doica ei, negresa Rosaleen, este închisă pentru că a insultat niște rasiști, Lily o scapă din închisoare și se hotărăsc să fugă. Ajung întru-un orășel din Carolina de Sud, unde vor fi găzduite de trei surori, negrese ce se ocupă cu apicultura,: May, June și August.    Cele două sunt bine primite în familia și în comunitatea religioasă Fiicele Mariei. Cu toate acestea va trece ceva vreme până când Lily prinde curaj și spune t...

 Zilele trec, vacanţa şi ea... mai foarte puţin şi intram în noul an şcolar...spun asta de unsprezece ani încoace, aşa repede au trecut anii până acum, deşi la început îi simţeam în slow motion acum îi simt pe repede înainte.    Oricum, bun venit Toamnă, ai venit şi nechemată...dar e bine şi aşa, îţi aştept surprizele, uimeşte-mă.! şi atunci mă apropii de pietre şi tac.... 

 Am mers ieri la un magazin din centrul oraşului ca să cumpăr o sticlă cu apă, nu că nu aveam de unde să cumpăr apă la mine în  cartier, dar am avut o filmare, cică la casa de cultură care e în centru. Am luat un flacon cu apa din vitrina frigorifică, halal frigorifică apa era la temperatura de afară, şi m-am îndreptat spre tejghea, n-am avut mult că magazinul era destul de înghesuit. La tejghea, o vânzătoare tânără, nu cu mult mai mare ca mine tasta la casă ce cumpărase un bărbat în vârstă.Le-am auzit conversația cu o ureche, în cealaltă ascultam muzică la căști: - Bună ziua!  Spune caserița preocupată de tastarea prețurilor. - Bună ziua , răspunde bărbatul. - Altceva?  - Sănătate! Îi dă bărbatul puțin iritat replica. - Da, la toată lumea...  Clientul își îndeasă cumpărăturile în plasă și iese, trântesc și eu banii pe tejghea și arăt flaconul cu apa, la ieșire   șoptesc un  Mulţumesc, la revedere! aud parcă şi mai încet un Mersi, şi eu! Mor...

 Am bătut ieri drumul Bihorului şi al împrejurimii cu părinţii... a fost o călătorie de genul,mergem ca să avem de unde veni :))  Părinţii mei au obiceiul să pornească la drum, mama vroia un concediu la munte, să doarmă la munte, tata o duce doar ca să o aducă înpoi. Am umplut portbagajul maşinii cu scaune,ceaun, mâncare bla bla bla... şi am pornit la drum, am mers câteva sute de kilometri, era destul de rece iar eu una nu aveam chef să stau pe acolo, părinţii, ca părinţii, iritaţi. Așa că ne-am oprit la unul din restaurantele acelea de pe drum... am comandat și început să mănânc cartofi pai cu piept de pui la grătar, foame mare, monșericule, doar că la jumătate mi s-a făcut rău și am făcut tur-retur baie masă ca să vărs (faza cu vărsăturile e o problema veche de-a mea, din naștere mai bine zis). Așa că ne-am întors acasa cu coada între picioare, mai iritați decât înainte. Noroc cu aparatul foto, am prins niște cadre grozave. Mama e sub copacul ăsta.   M-am delectat...

   Am fost săptămâna asta în sat,iar bunica mi-a povestit încă una din întâmplările din copilăria şi tinereţea ei. Era înainte de Al doilea Război Mondial, şi înaintea de instaurarea comunismului. Bunica era doar un copil pe atunci şi mi-a spus că hainele erau greu de procurat, de fapt erau făcute de femei şi fiecare odraslă avea câte o chimeşă şi o rochie (dacă era fată) şi chimeşă şi gaci dacă era băiat.   Circula o vorba printre ei "Când rochia-i pă gard, nu-i pă mine", asta  însemna că trebuia să stea doar în cămaşa pe care o lua pe sub rochie până rochia spălată se usca pe gard... cum erau şi mulţi fraţi, în familia lor era un singur rând de haine de căciulă.  Pot să spun că bunica are simţul umorului, l-a avut încă din copilărie, când fraţii mai mari o necăjeau, ea fiind stră-mezina şi chiar şi acum, după ce a trecut prin încercările vieţii, ţi nu au fost puţine. Mă întristez când văd că noi avem dulapuri pline de haine şi ne plângem când unele nu mai su...

căutam diferite poeze pe net şi am dat de cel mai mare hippiot, sper să vă placă, pe mine m-a cucerit!

Carrie a lui Steve King e un roman interesant, am observat ca au mai aparut si alte recenzii, ceea ce-l face un roman lecturat. L-am citit in urma recomandarilor unor prietene care imi tot povesteau de biata Carrie si de viata ei plina de neplaceri.  Am aflat ca aceasta a fost prima carte publicata de Stephen King, titulul original fiind „Carrie: romanul unei fete cu o putere infricosatoare”, chiar daca la inceput   nu s-a dovedit a fi pe placul editorilor, fiind considerata scandaloasa, in urma unor mici retusari din partea Thabitei, sotia lui King, manuscrisul ajunge sa fie publicat.   Trebuie sa recunosc ca este primul roman scris de Seve King pe care l-am citit   si am ramas placut impresionata. Personajul principal, Cari(etta), o biata eleva de liceu care este mereu batjocura celor din jur se dovedeste a fi in cele din urma o tanara subestimata.  Personal cred ca este un personaj puternic, nu doar pentru puterile telekinezice, ci pentru...

 Zile de stat in casă, în compania cărţilor a computerului, a desenelor preferate şi filmelor preferate... Kaleido Star -anime-ul preferat Sora Naegino- personaj principal preferat Layla Hamilton- personaj negativ care devine bun preferat. Grey's Anatomy- serial preferat Opera mea-noul hobby... să desenez anime...nu râdeţi prea tare, sun novice în domeniu. Vedeţi mai multe opere exact aici

 Am găsit cartea asta printre mormanele de cărți vechi pe care mătușa le-a lăsat acolo din lipsa de spațiu. Good for me. :D     Romanul lui Doyle spune povestea unor aventurieri, profesorii Summerlee şi Challenger, tânărul jurnalist Malone şi lordul Roxton care pornesc într-o expediție pentru a descoperi o lume dispărută. Profesorul Challenger  este inițiatorul expediției, el cunoscând drumul. Împreună trec prin diferite încercări întâlnind: pterodactili, iguanodoni, megalozauri şi alte specii  ca acestea despre care scriu în jurnale pentru a rămâne istoriei. Întâmplarea este povestită din punctul de vedere al jurnalistului Malone care încearcă împreună cu lord Roxton să medieze neînţelegerile dintre cei doi profesori. Pe parcursul expediţiei cei patru intră în conflict cu diferiți dinozauri și cu   oamenii-maimuță de care scapă cu ajutorul unui trib. Timp în care pericoulu morții îi pândește de la fiecare colț. Reușesc să se întoarcă în Londra cu ajutorul...

Am citit şi auzit o grămadă de poveşti despre cei mai tineri oameni din anumite domenii, sunt bucuroasă să spun că o mare parte sunt romani! **** 1.Cea mai tânără alpinistă, născută pe data de 3 decembrie 1994, se numeşte Crina Popescu, toţi cunoscuţii îi spun Coco.În 2010 a cucerit vârful McKinley (Alaska), atunci a fost numită cel mai tânăr alpinist din Europa. De atunci a mai cucerit și alte vârfuri din diferite locații precum cel din Mexic, Papua Noua Guinee, Australia etc. **** 2.Cea mai tânără cântăreață, presupun că toți o știți, numele ei e Cleopatra Stratan, s-a născut pe 6 octombrie 2002. A devenit celebră la vârsta de 3 ani când a susținut primul ei concert timp de două ore. La 3 ani a fost lansat primul ei album și a fost inclusă în Cartea Recordurilor. **** 3.Cea mai tânără scriitoare de romane este Maria Alexandra Ion care a debutat la vârsta de 14 ani în noiembrie 2010 cu romanul  Lily of the Valey.Lena Turner și misterul fratelui pierdut. Romanul spune poveste...

Roman tradus in peste douazeci de tari si distins cu premiile literare Sor Juana Ines de la Cruz (1997), Prix France Culture (1998) si Premio Arzobispo Juan de San Clemente (2003) Cand o reportera la o revista de mondenitati este trimisa sa investigheze aparitia miraculoasa a unui inger intr-unul dintre cele mai sarace cartiere ale Bogotei, nimeni nu se asteapta ca povestea sa contina vreun sambure de adevar. Nici seful acesteia, si cu atat mai putin ea insasi, o natura rationala si sceptica. Mai ales ca ingerul locuieste intr-o casa din cartierul Galileea, are o mama si un frate, si nevoi ca toti oamenii. Dar cand acesta se dovedeste a fi de o frumusete neomeneasca, o adevarata enigma pentru toti cei din jur, pe care ii fascineaza cu privirea sa hipnotica si lumina pe care o iradiaza, lucrurile se complica. Convertit peste noapte intr-un soi de entitate protectoare a locului, ingerul cu o mie de nume si nici unul pare sa sufere de o maladie stranie, pe care psihiatrii...

 Mă plimbam ieri cu o prietenă prin biblioteca judeţeană, căutând ceva anume, căutam două cărţi una apărută în colecţia Raftul Denisei : Cum vrea Dumnezeu -Niccolo Ammanati, spune povestea unui tată şi a fiului său iar a doua la editua Litera Se numea Sarah de Tatiana de Rosany. Prima era împrumutată, iar a doua nu se găsesşte în bibliotecă.Bun. Cris îşi ia mult iubitele ei căţi horror sau horror psihologic, am vrut să iau şi eu ceva mai bun de citit decât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război cu care mă chinui de vreo două săptămâni şi nu avansez deloc...tipul ăla e ofensat că nevasta sa iubeşte pe altul şi ne spune asta în câteva sute de pagini...boring. Am mai dat o raită şi am luat din raftul bibliotecii Dulce companie de Laura Restrepo tot din coleţia Raftul Denisei de la Humanitas.    Am ieşit de la bibliotecă şi am luat-o pe centru, am luat covrigi şi plăcintă pe care i-am devorat în parc pe bancă, după care am trecut pe la librărie, am aruncat o ...

    Nu puteam să dorm azi noapte, cu toate că era foarte târziu, stăteam şi mă gândeam. Mă gândeam la păsări, mă gândeam la oameni. Oamenii sunt ca păsările, într-o zi aici, în altă zi acolo...   Mă gândeam şi la Coco, peruşul nu a fost creat ca să ne fie nouă companin, a fost creat să fie independent, să zboare liber.Mi-e greu să recunosc că îmi pare rău pentru bietul papagal, dar s-a  obişnuit, cu toate că instinctele  nu i-au  fost înlaturate din gene, cred că nu s-ar descurca singur nici măcar în mediul natural.  Atunci mă gândesc, oamenii care au fost o bună parte din viaţă închişi  pentru nu ştiu ce crimă sau furt iar apoi eliberaţi cum se descurcă? Eu una cred că aş înnebuni de prea mult spaţiu, cum cred că aş înnebuni şi închisă pentru că dau semne de claustrofobie.   Uite, de asta nu am putut eu să dorm.   Oricum, şi lumea în care trăim e un stol imens prins într-o colivie de proporţii, ne dresăm singuri unii pe alţii cum f...

 Ziceam ieri ca voi scrie mai multe despre comunitatea amish. Să continuăm deci.   Comunitatea Amish trăieşte în SUA regiunea Lancaster, Pennsylvania, originară fiind din Germania.Migrarea lor începe în secolul al 18-lea, ca urmare a persecuţiilor religioase din acea vreme. Am putea spune că nu s-au achimbat prea mult de atunci, deoarece refuză să folosească electricitatea şi orice ţine de tehnologia modernă pe motiv că îi îndepărtează de Dumnezeu.   Regulile lor sunt foarte stricte în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi, ei fac doar opt ani de şcoală, mai apoi mulţumindu-se să lucreze pământul, cu ajutorul cailor şi a atelajelor, şi să crească animale. Casele lor sunt şi ele simple, la fel ca viaţa lor, încălzite pe lemne, luminate cu lămpi, fără electricitate şi electrocasnice. Îmbrăcămintea e una standard pentru toată lumea, bărbaţii poartă salopete, cămăşi şi pălării de paie.Femeile poartă rochii lungi, croite la fel, fără nasturi (sunt consideraţi ispititori), şorţ...

Un alt film lacrimogen la care m-am uitat cu sufletul la gură, realizat în urma unor fapte reale ce au avut loc în anul 2006 în comunitatea amish (din Pennsylvania).   Trebuie să menţionez că această comunitate trăieşte ca acum câteva sute de ani, refuză să folosească electricitatea şi orice fel de tehnologie modernă. Ei produc tot ce consumă folosindu-se doar de forţa proprie şi de îndurarea lui Dumnezeu. Unii oameni spun că sunt o sectă, alţii spun că sunt doar o comunitate creştină care trăieşe tradiţional. Filmul e bazat pe povestea unui om supărat pe viaţă care intră într-o şcoală de amish şi împuşcă cinci fetiţe.Trei mor pe loc, iar două la spital, criminalul se sinucide şi el.După toate acestea amishii găsesc puterea de a-l ierta pe criminal şi chiar iau parte la fruneraliile acestuia. Un film frumos realizat în anul 2010, despre amish voi scrie mai mult fiindcă sunt nişte oameni interesanţi.

 Ce bine e  în vacanţă, mă culc târziu, mă trezesc la cât vreau, aproximativ. M-am supărat pe telefon, pe cel fix, că nu îmi dă pace. Dimineaţa sună ba o colegă de servici de-a mamei să-şi de întalnire în faţa blocului ca să meargă împreună, ba sună altcineva crezând că sună la maternitate...la amiază când pun geană pe geană sună bunica, deci da... e frumos în vacanţă. Pe lângăasta aş mai  face ceva, un curs de ceva..orice, că mă plictisesc să dorm.

  Iarbă mare, lucruri noi, libertate...ce mai vrea un căţel dacă nu puţină aventură, somnic şi o burtică plină?

 Sunt mic, năzdrăvan, puţin hamiş şi latru destul de bine pe româneşte, dar oamenii nu mă înţeleg, că aşa sunt ei. Am vreo doua luni, sunt năzdrăvan iubit de toată lumea, mai ales de Bianca.   Îmi place cel mai mult să rod lucruri, să mănânc e un hobby al meu descoperit din prima zi de viaţă şi forte mult să alerg după găini. O cam supăr pe mama Lolita că mi-a  tăiat porţia de lăptic din fragedă pruncie, aşa că acum trebuie să mă mulţumesc cu ce îmi dau stăpânii. De la mama mi-o cami iau pe coajă când exagerez, că de' aşa sunt mamele. Nu îmi place deloc să mă laud dar sunt un căţel foarte chipeş, am ciorăpei albi la lăbuţe, o blăniţă neagră ca abanosul şi stufoasă. I'm a fluffy dog şi sunt cel mai frumos căţel care a crescut în curtea stăpânilor.   Pe scurt, sunt Ursu'.

Iar m-a  prins Ioana cu leapşa ei... trebuie să scriu 10 lucruri care îmi plac, aşa că de ce nu?! :) Să dorm sau să lenevesc,sună ciudat, seamăn cu o pisică somnoroasă. Să ascult muzică folk, jazz, pop rock sau de meditaţie ,mmm (aici levitez) mmm... :)) Să merg la teatru, să revăd spectacolele bune, îmi place şi să joc, dar nu prea am şansa decât în faţa oglinzii sau a unui auditoriu format din Coco (papagalul meu). Să mă joc cu copii mici prin parc sau costumată în prinţesă înainte de spectacolele de teatru, ador ca micuţii să mă facă un personaj din basm, când te cred cei mici devii prinţ sau  prinţesă. Să aud, citesc sau să văd la TV poveşti despre paranormal, fantome etc.Mă atrage această latură a necunoscutului, viaţa de apoi ş.a.m.d. Să citesc cărţi Fntasy ori cu poveşti adevărate de viaţă (de preferinţă din poporul român, gen Fefeleaga lui Agârbiceanu sau Amintirile lui Creangă sau cele mai actuale de autori străini), nu prea îmi place să citesc cărţi de aventu...

 Am trecut azi pe la bibliotecă şi fiindcă aveam nevoie de o carte despre istoria cinematografia am trecut şi pe la secţia de filme, mi-am amintit că pot să împrumut şi eu un film, cu toate că nu am facut-o niciodată...am aruncat o privire printre DVD-uri şi am ales  filmul Juno . M-a atras carcasa portocalie :)). Am luat DVD-ul acasă şi l-am vizionat.   Juno, e o fetişcană de 16 ani, tupeistă şi încrezătoare, demnă de admirat chiar şi dupa ce rămâne însărcinată cu Paulie Bleeker, colegul ei de şcoală, nu se dă bătută. La început vrea să facă un avort, apoi se răzgândeşte şi hotărăşte să dea copilul spre adopţie imediat după naştere. Împreună cu Leah, cea mai bună prietenă îi găsesc copilului nenăscut o familie potrivita datorită anunţului găsit în ziar. Face cunoştinţă cu cei doi  viitori părinţi, Mark şi Vanessa, hotărându-se să le dea copilul imediat după naştere.   Lunile trect, sarcina progresează, iar Juno îi vizitează tot mai des pe cei doi pentru a îi...

A trecut ziua mea, cu asta şi sfarşitul mult pomenit.Nu am murit, thank God! În schimb a fost un sfarşit de săptămână foarte frumos şi călduros, cu mult soare şi  viaţă mişunând pe stradă.M-am bucurat să aflu de la ştiri că  toată lumea e bine, şi m-am mirat că unii au fost puţin dezamăgiţi că nu a venit sfârşitul...   Ştiţi voi, afişele şi reclamele care împânzesc Internetul şi unele oraşe care anunţau că pe data de 21 mai 2011 la ora 18.00 ne vom lua adio de la viaţă, dacă ne uitam mai bine realizam că a fost vorba doar de o reclama a radioului  pastorului  Harold Camping  care propovăduia Apocalipsa  prin intermediul acestor afişe. Scria că a făcut el studii pe texte din Biblie şi calucule, de acolo a ajuns la această dată. Îl înţelgem pe omul ăsta, are 89 de ani, pentru el viaţa nu mai înseamnă mare lucru, dar e nedrept să pornească o frenezie în masă doar pentru ca el era sigur, a mai făcut aceeaşi greşeală in 1994. Aş înfunda închisorile cu el,...

Am pus marea la ureche într-o noapte stând de veghe... O melodie şi un videoclip foarte faine!

  E o vreme rece şi mohorâtă de îmi îngheaţă oasele...se apropie ziua mea, adică sâmbătă, dar nu prea mă bucur. Mai ales că au lansat unii o premoniţie care spune că pe 21.05.2011  va fi ceva neplăcut...nu îi cred, dar mă deranjează că lasă să intre în mass media orice debilitate.   Citesc o carte simpaticuţă, de fapt am începute vreo trei sau patru şi nu ştiu pe care să o continui. P.S Un lucru ştiu sigur, oamenii nu au de unde să ştie când vine sfârşitul, la fel cum un om nu poate şti cum se va sfârşi o carte înainte să o citească!

 E seară, duminică, mâine e zi de şcoală, aş vrea să dorm, dar mâine să mă trezesc de dimineaţă la ce oră vreau.Nu vreau la şcoală fiindcă mă ascultă la mate, şi nu mă pricep.   A fost un weekend fain, plin de plimbări, hosstes şi figuraţie  în spectacolul pentru copii  Cenuşăreasa de sâmbătă, poeziile interminabile ale copiilor, năzbâtiile lor, toate mă binedispun.O fetiţă simpatică foc începea sa-mi cânte  Hristos a învita din morţi când am rugat-o să cânte ceva, şi pentru că altceva nu ştia...a cântat asta, într-o poziţie foarte demnă, încet şi uşor, a fost o drăguţă. Chiar şi întunericul din spatele cortinei a fost interesant, să intuieşti care ce persoană e prin culise până şi rochia cea strâmtă şi portocalie e super...decât statul în bancă la şcoală timp de şase ore.   A fost noaptea muzeelor şi m-am dus cu colegă-mea, a fost interesant şi acolo, cu toate că a fost vizitabilă doar o galerie, în schimb m-au  impresionat plăcut picturile de p...

  Iubesc viaţa, dar nu prea reuşesc să o trăiesc din plin.Am nevoie de un inpuls, un şut în spate din care să învăţ că viaţa nu înseamnă doar plictisitoarea rutină: trezirea de dimineaţă cu ochii încercănaţi, statul în baie cu jumătăţile de oră, drumul agonizant cu maşina sau autobuzul spre şcoală... apoi şcoala, dormitatul în timpul orei şi aşteptarea soneriei ca mai apoi următoarea oră şi tot aşa timp de cinci sau şase ore. Pe urmă întoarcerea acasa în arhi-plinul şi mai nou împuţitul autobuz. Statul la calculator, lângă moşia facebook-ului şi a messenger-ului, în locuirea jocului cu papuşi cu jocul The Sims (familia mea nu se împacă nici cum, cei doi soţi se ceartă şi vor doar să se uite la televizor).    Pentru asta am nevoie de un nou hobby, unul constructiv. :) Voi ce hobby-uri aveţi? p.s mă reîntorc la familia din Sims până găsesc ceva...

@ Pentru ce mă ceartă când fac prostii? Sunt o peruşiţă model, draguţă, curăţică şi cochetă... de ce ia toată lumea gălăgia mea ca pe un lucru rău, sau penele pe care le arunc în jur când mă enervez şi dau frenetic din aripi minute în şir?Adică, toate divele au din când în când toane, nu?  E o lume crudă cea a oamenlior, sărbătorile Pascale mi le-am petrecut în bucătărie lângă calorifer, de acolo vedeam doar masa şi cămara, mai auzeam ciripituri de la cele libere ...e nedrept, şi toate astea din cauza mamei Biancăi care a făcut curat în toată casa. M-a pedepsit pe mine pentru mizeria pe care n-a strans-o Bianca din jurul coliviei şi m-a expediat în bucătărie. Quic , şi ce mă mai plictiseam... Acum lucrurile s-au mai înbunătăţit, mi-am recăpătat locul în cameră şi sunt şi liberă din când în când, însă Bianca preferă mai nou compania cărţilor, a somnului, calculatorului sau a televizorului în locul meu. Quic , lasă că vine vacanţa şi va sta tot cu mine!  ~Coco~  ...

 Tocmai am terminat de citit o carte foarte bună şi nu pot să nu o  recomand şi altora. Am să vă prezint puţin cartea, nu îi voi face o  recenzie minunată şi nici nişte critici excepţionale, pentru că nu mă pricep într-atât de bine în cât să o fac. ***     Cartea se numeşte Şatra şi e scrisă de Zaharia Stancu, un autor român născut în judeţul Teleorman în anul 1902. Cartea spune povestea unei şatre de  "oameni oacheşi" , cum îi numeşte autorul, şi de viaţa lor din timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Ei ştiau sigur, dar mai ales Him başa, şeful şatrei că  "noi nu avem nimic cu războiul" , pe parcurusl unui an află de la viaţă şi de la un soldat că "războiul are ceva cu noi" . Sunt trimişi de stăpânire să ierneze pe durata războilului dincolo de fluviu . În tot acest timp în carte ne sunt povestite şi neînţelegerile, bucuriile şi dezamăgirile oamenilor oacheşi . Drumul istovitor până diclolo de fluviu uşurează şatra de câteva suflete, Goşu...

 Cu gândul, da, da da...Cu gândul am să zbor, şi nu cu trupul.  Vreau să plutesc departe, în trecut,vreau să îi văd pe strămoşi poate şi pe Adam şi Eva ,vreau să ştiu totul, dar nu îmi ajunge o viaţa nici să îmi pun toate întrebările posibile.   *** Va fi o reverie, una scurtă care va spune totul, voi vedea când m-am născut, cum am crescut până acum- mereu am vrut să mă cunosc mică, pozele sunt  prea puţin- voi rememora totul.   Sper să ajung în Rai, iar acolo sper să aflu toate răspunsurile pe care le caut.... sau poate că acolo toate aste nu vor mai avea nici un sens... P.S E un gând tare egoist acesta, omului ne îi e dat să cunoască nici jumătate din ce ştie...

   Eram  mică, de vreo şase ani, la grădiniţă am umblat cam un an în stat, când avea bunica grijă de mine. Fiind singură la părinţi şi neavând copii cu care să mă joc în vecini, mă ataşam de orice vietate îmi ieşea în cale, mă jucam cu orice chestiuţă şi vorbeam cu oricine nu voia să mă pupe ca băbuţele.   Nu îmi amintesc prea bine, dar cred că era primăvară, bunica avea cloşcă cu pui, o vecină a adus într-o zi un puiuţ mai mic, născut clandestin, probabil. Era mai fraged decât puiii bunicii iar cloşca îl bătea, aşa că fiind singuri şi neavând nici unul frăţiori, ne-am înţeles foarte bine. Mă jucam cu el, îi dădeam chiar eu să mănânce, dormea într-o cutie de carton, era mic galben şi pufos ca o păpădie.Un adevărat companion, ce mai. Ziua era tot în spatele meu prin curte şi plângea când nu ştia unde sunt. Bunica se minuna când mă vedea cu micul meu prieten pe care îl luasem sub aripioara mea protectoare . Dar într-o zi bunica m-a pus să îl duc la altă vecină, care...

 Am terminat de citit Pânza lui Charlotte de E.B.White, o carte foarte simpatică în care la început Fern, o fetiţă de opt ani salvează de la moarte un pruceluş, Wilbur, pe care îl hrăneşte cu biberonul o perioadă.Pe urmă purceluşul e vândut unei familii care îl îngraşă pentru iarnă. Ar fi ajuns bietul Wilbur pe masa de Crăciun a noilor stăpâni dacă n-ar fi  remarcat-o pe Charlotte, păienjeniţa care îşi avea pânzele în coteţiul lui. Aceasta îl salvează pe noul prieten cu ajutorul pânzelor ei pe care scrie tot felul de vorbe bune pentru Wilbur precum "Âsta da, porc!" "Teribil" şi "Strălucitor", de care oamenii ajung să se minuneze, iar Wilbur devine celebru.   Ajung la târg unde Wilbur este admirat şi premiat pentru pânzele lui Charlotte.Păinejeniţa îşi depune ouăle şi moare în coteţul de la bâlci a lui Wilbu. În semn de mulţumire, purceluşul ia săculeţul cu ouă cu el  să şi salvează puii. Aceştia se nasc primăvara, majoritatea pleacă, câţiva râmîn să îi ţi...

Tema pentru desen de săptămâna viitoare e masca, eu am pregatit-o mult mai devreme, nu a ieşit nu ştiu ce, e chiar urâtă, profesoare zicea că masca poate să exprime şi urâtul... un colegavea dreptate când a zis că o vom face şi vedem ce va ieşi. :)  Am vopsit o mască din ghips cu acrilice, acuarele şi... ojă de unghii. A mirosit în toată casa pentru câteva ore dupa ce am pictat masca şi am folosit  jumătate din sticluţa de ojă.

 **** Oare, oare chiar e primăvară? Azi m-a trezit tata ca să merg la şcoală, dimineaţa devreme, ca de obicei eu morocănoasă: -Bianca,  trezeşte-te repede, o să  ajungi greu la şcoală că ninge afară... folosea tonailtatea vocii cu care mă trezea de obicei.   Atât mi-a trebuit, am şi zburat cu ochii pe fereastră căutând dezamăgită zăpada. - Da' nu-i zăpadă, zic bulversată. -Nu, da-i întâi aprilie. *****   Am văzut corcoduşi şi chiar un magnoliu înflorit, avea flori rozalii şi  prea dese pentru un băţ înfipt în pământ, cum era copăcelul,deci da, e primăvară în toată puterea cuvântului! :)

    Bunicii mei s-au născut la sfârşitul Perioadei Interbelice, în anii '40. I-am rugat să-mi povestească despre război, bunica din partea mamei, cu toate că era foarte mică pe atunci, avea doar vreo patru ani, îşi aminteşte acele vremuri. Spune că de teama soldaţilor ruşi şi a celor nemţi se ascundeau în pivniţe şi buncăre, mergeam mai multe familii la o singură familie acasă şi se adăposteau în pivniţă, timp în care nu foarte departe de sat se auzeau bubuituri.    Soldaţii intrau prin casele oamenilor în căutarea inamicilor, fetele se ascundeau pe sub paturi pentru a nu fi abuzate de aceştia. Un soldat rus s-a legat de o soră mai mare de a bunicii, mama lor a sărit să o apere, noroc că a venit un căpitan care nu i-a permis soldatului să îşi facă de cap.  Tatăl bunicii a fost şi el plecat la război  o perioadă, s-a întors după nu ştiu câtă vreme doar piele şi os, în cât nici familia nu-l recunoscuse, şi infestat de păduchi...  Bunicii din pa...

Am văzut ieri un film emoţionant, după ce căutam enervată pe net un film bun l-am găsit la TV. Am citit prima dată descrierea în programul TV pe net şi scria că te emoţionează până la lacrimi , ei bine nu am crezut, m-am obişnuit să nu mai plâng la filme, sau la spectacole...bine, poate doar foarte rar. Acesta a fost unul dintre foarte rarele cazuri, se pare.   Filmul se numeşte Hachiko: Povestea unui câine , profesorul Parker găseşte în gară un pui de câine din rasa Akita, pe care hotărăşte să îl păstreze, numindu-l după semnul inscripţionat pe medalion şi anume Hachi , însemnând cifra 8. Puiul creşte iubindu-şi stăpânul. Învaţă să-l urmeze pe oriunde merge acesta, îl însoţeşte zilnic la gară, unde îl aşteaptă până seara când profesorul Parker se întoarce de la servici. Face acest lucru zi de zi, chiar şi după ce stăpânul său se stinge din viaţă în urma unui atac de cord. Timp de nouă ani, Hachi este văzut de călători aşteptându-şi stăpânul, cu toate că fiica acestuia a fost di...

  Cât de mult te bucuri când începi să citeşti o carte nouă, grăbeşti ritmul, curios de continuare, ajungi la mijloc, îi cunoşti personajele şi povestea lor. Te grăbeşti ca observi cât mai ai de citit, realizezi că nu ai avansat destul, ca mai apoi să îţi pară rău că s-a terminat. Cu fiecare carte îmi simt sufletul mai bogat...    ***  (sursa foto: http://nbwildflowers.blogspot.com)                                              (sursa foto: http://nbwildflowers.blogspot.com)   Sunt foarte încântată, tocmai am terminat de citit Anne de la Green Gables de Lucy Maud Montgomery, trebuie să recunosc că a fost o carte impresionantă pe care nu o voi uita prea curând. Cartea  e scrisă cu cuvinte simple, în ea doar Anne are dreptul să f...

 Cât iubesc primăvara şi mă bucur de ea. Am constatat cu bucurie că ziua a început să crească , dimineaţa când merg la şcoală nu o fac cu noaptea-n cap. Lumea e mult mai veselă acum, şi nu mai văd oameni zgribuliţi aşteptând autobuzul.   Gâzele au început să se trezească şi ele, în garduri şi prin pomii oraşelor se văd deja muguri de frunze şi flori.   Pentru cei primăvăratici, ca mine, am o melodie. ;)

  Dacă tot e 8 martie şi dacă tot vine primăvara, am schimbat puţin look-ul blogului, e mai primăvăratic şi mai finuţ. La fel ca mamele noastre :)   În primul rând la mulţi ani mami, la mulţi ani mătuşilor, bunicilor, profesoarelor vecinelor şi celorlalte femeii care nu se încadrează în nici o categorie de mai sus!   Cum nu mai sunt mică şi nu încap în nici un costumaş la fel de drăguţ ca bebeul din poză, va trebui să vă mulţumiţi cu poza drept cadou. ;)

 Am reuşit şi eu azi să văd A walk to remember ,  e unul din lunga serie de filme pe care nu le văzusem decat dupa hă hă de la lansare.... am pierdut multe filme bune, aşa mi se spune mereu, mai ales când era vorba de filmul acesta.   A fost un film foarte bun, nu am ce zice, e dintr-o altă serie lungă de filme lacrimogene printre care se mai numără şi Titanic . Aşa că m-am  gândit să mai fac o pagină cu filmele pe care le-am văzut. :)

  V-aţi  săturat şi voi de sucurile din cumpărat pe care daţi o groază de bani doar pentru că pe ele e scris natural ? Cunosc sentimentul, am făcut o criză biliară de la toate prostioarele pline de E-uri din magazine, iar acum  am trecut pe tratament şi regim cu puţin în plus faţă de aer...   Am văzut de dimineaţă reclamele la aparatele acelea minune (spun ei)  de făcut sucuri... arătau chiar bine, mi-am amintit că avem şi noi blender şi fructe, aşa că am trecut la fapte.    Am scos ditamai robotul pe masă, ca să realizăm eu şi tata, că nu  mai funcţionează. Am folosit un mixer de mână ca să pisăm bananele şi am reuşit. OK., acum vă dau şi vouă reţeta, dar şşt e secretă!    Aveţin nevoie de câteva banane, miere şi apa. 1. Tăiaţi bananele felii, pisaţi-le cu un mixer ori blender. 2. Adăugaţi apa ca să subţiaţi mixajul... 3. Mierea o veţi adăuga tot după gust.    Enjoy it! :)

    Am terminat noaptea trecută de citit această carte  emoţionantă scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt. Oscar e un băieţel de zece ani bolnav de cancer, care locuieşte într-un  spital de copii. Băiatul realizează că e doar o chestiune de timp până va muri, deoarece tratamentul nu  îşi face efectul. Cu totţii se simt vinovaţi de soarta lui Oscar, părinţilor le vine greu să creadă ca puştiul va muri curând.   Singura lui prietenă adevărată fiind o asistentă în vârstă într-un halat roz, care îl îndrumă pe Oscar să-i scrie lui Dumnezeu tot ceea ce gândeşte şi să îşi pună o dorinţă pentru fiecare zi. În această perioadă micul Oscar îl cunoaşte pe Dumnezeu din perspectiva lui Tanti Roz, aceasta începe să îi vorbească şi despre cariera ei de luptatoare...    Tanti Roz îi face micuţului ultimele săptămâni de viaţă să dureze cât o sută de ani. La sfârşitul cărţii Oscar este găsit singur şi fără suflare în salonul lui cu pancartă pe care scria "Numai D...

  De obicei nu fac asta, mai alse pe blog, dar arta cere sacrificii . Am realizat un desen pe site-ul desenatori.ro şi  l-am înscris într-un concurs pe facebook. Până aici totul sună bine, doar că am nevoie şi de voturi, adică like-uri, la desen, chiar şi comentariile  (critica constructiva)  îmi vor prinde foarte bine.    Vă scriu mai jos instrucţiunile pentru votarea desenului, vă rog să citiţi tot înainte să incepeţi: 1. Daţi like la pagina de aici .  E pagina de facebook a site-ului pe care am facut desenul. 2. Vă reîntoarceţi pe blog, daţi click pe link ca să puteţi da daţi like la desenul meu . 3. Şi  părerile sunt bine venite!  :D 4. Vă mulţumesc anticipat.  Sper să câştig, e un gând optimist.  :)

     Am descoperit recent un autor genial prin simplitatea prin care scrie. Da, Eric-Emmanuel Schmitt e oficial unul dintre autorii mei preferaţi. Azi dimineaţă am terminat de citit Copilul lui Noe , un roman copleşitor prin felul în care  este expus. Romanul redă timpul petrecut de Joseph, un copilş de numa şase ani într-un  internat catolic pe timp de război. Joseph, erveu fiind este lăsat mai întâi în grija unei familii nobile de către părinţi. La rândul lor aceştia îl încredinţează pe copil preotului Pons, care îl duce la internat pentru a îl putea  salva de raziile naziştilor.   Băiatul petrece trei ani în acest internat, timp în care se împrieteneşte cu alţi copii careu au aceeaşi soartă ca şi el. Părintele Pons este conştient că băieţii cazaţi acolo pentru a fi protejaţi de război sunt evrei, împreună trec peste diferite încercări, precum raziile poliţiei. Timpul pe care îl petrece aici este unul foarte constructiv pentru Joseph, aici află c...