Eva Heyman,când oamenilor nu le e permis să trăiască

Eva Heyman este unul din miile de copii omorâți la Auschwitz, dar înainte de asta, Eva Heman a fost orădeancă. Oradea a fost pe atunci parte a Ungariei, dar nu contează, Eva era orădeancă. 

 Eva s-a născut în Oradea în 1931. Părinţii ei au divorţat când ea avea o vârstă fragedă, lăsând-o în îngrijirea bunicilor săi materni şi a guvernantei sale austriece. Tatăl Evei, Bela Heyman, a fost arhitect. Mama ei, Agi, s-a recăsătorit cu celebrul scriitor ungur evreu Bela Zsolt şi s-a mutat la Budapesta. Nu a petrecut mult timp cu fiica sa în Oradea.

Eva a ajuns să țină un jurnal în timp ce era concentrată în unul din cele două ghetorui din Oradea, jurnalul începe la 13 februarie 1944 și se încheie pe data de 30 mai 1944, pe atunci fata avea treisprezece ani. 

Puteți citi câteva fragmente din Jurnalul Evei Heyman pe site-ul Tikvah.ro , sunt de părere că memoria Evei trebuie păstrată precum memoria Annei Frank. Vă sfătuiesc să căutați și jurnalul, eu una sper să-l găsesc la Biblioteca Județeană, iar dacă nu, cândva precis îl voi găsi la Biblioteca Universității. 

Sunt foarte dornică să pot citi jurnalul tipărit într-o carte!

Eva descrie viața de ghetou, deplânge amintirea Martei o prietenă care a fost deportată și ucisă de germani la începutul anilor '40, povestește cum își aștepta sfârșitul împreună cu bunicii în ghetou. Mama ei a reușit să se salveze împreună cu tatăl vitreg, dar din păcate n-au reușit să o salveze pe fată și pe bunicii ei...jurnalul Evei a fost păstrat de bucătăreasa creștină a familiei, aceasta l-a înapoiat mamei sale. 

Bicicleta roșie a Evei pe care jandarmii au confiscat-o a devenit un simbol pentru Memorialul ei.

-14 februarie, 1944

Azi am coborât bicicleta din pod. Peste două săptămâni poate voi putea să merg cu ea. Ador să merg cu bicicleta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari.

Numai de nu mi-aş reaminti şi acum de Marta când privesc spre bicicletă.

-7 aprilie, 1944

Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. Ştii, Micul meu Jurnal, simplul fapt că poliţiştii au intrat în casa noastră m-a speriat teribil. Ştiu că acum poliţiştii nu aduc cu ei decât necazuri acolo unde pun piciorul. Bicicleta mea avea un număr, iar bunicul plătea impozitul corespunzător.

Un alt citat din jurnal care pe mine m-a impresionat, și care vobește despre disperarea de a trăi a fetei este:

 30 mai 1944

(...) Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.

Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…

Partea asta  îmi dă fiori, "Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură (...) m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș (...)"

Eva nu e deosebită pentru că a murit în lagăr, ea e deosebită pentru că a lăsat o mărturie scrisă în urmă, la fel ca Anne Frank, chiar dacă ea era doar o copilă, cu ajutorul jurnalului ei putem să ne imaginăm prin ce orori a trecut ea și ceilalți copii. 

Chiar doctorul Mengele este cel care a trimis-o la moarte, fata a fost ascunsă în lagăr de o doctoriță cu suflet dar din cauză că suferea de râie, doctorul a trimis-o în duba galbenă care ducea oamenii la crematorii. 

Acum stau și mă gândesc, oare doctorița cu suflet care a încercat să o salveze pe Eva n-a fost chiar Gisella Perl? 

Poate ați auzit de ea, un medic ginecolog evreu de origine maghiară (născută în Sighet, făcea parte din Ungaria) care a supraviețuit Holocaustului, fiind nevoită ca în lagăr să-l asiste pe doctorul Mengele în experimentele lui, cu toate acestea Gisella încerca să salveze oameni. Voi vorbi despre ea și cu altă ocazie.