Melancolie

Vechi dar viu

Mă așez la fereastră. La fereastra timpului și să privesc dincolo de draperia gălbejită, of ce de oameni prinși de forfota urbană. Taxiurile aleargă dintr-o parte în alta, din taxiuri coboară câte un individ grăbit, disperat să ajungă la destinație. Care destinație?
 Mmm, sunt multe flori în jardinieră și vin gâzele în vizită. Stau în spatele draperiei suflate de vânt și nu mă vede nimeni. Nu le pasă, ori nu sunt ca să fiu văzută. Ochii mei fantomatici văd doar cât ochii unui trup, atât doar că nu mai sunt afectați de miopie.
Pe vremea mea era altfel, pe vremea mea nu mergeau atâte mașini pe stradă și în loc de mașini oamenii chemau trăsuri.
Doamnele purtau rochii lejere vara și nu prea vedeai genunchi descoperiți. Pălăriile sobre acopereau capetele domnilor iar costumele gri  nu lipseau din ținuta zilnică.
Micul meu cățel latră în grădină...alerg pe scări și îl prind să-l îmbrățișez. Tace, îl las un moment jos din brațe și privesc captivată spre poartă. Încerc să o deschid, dar sunt prea mică și nu reușesc.
Atâtea amintirii, ochii mei fantomatici încep să lăcrimeze și se lasă păgubași. Ce a fost odată nu se mai întoarce nici măcar în amintiri. Cei care au fost nu mai sunt, amintirile s-au dus odată cu ei iar clădirile nu mai știu să vorbească. ...